Cum mama naibii să nu îți placă banda asta? Arta este superbă și reușește să combine un aspect cartoony, iconic și expresiv cu unul incredibil de detaliat și chiar realistic, deși uneori cred că suferă din cauza formatului, unele scene ar fi fost mult mai puternice plasate în panouri mai mari. Pasul, atunci când este citită dintr-o bucată, este realizat aproape matematic cu mici scenete întrupând diferitele fire naratioriale mai lungi, din ce în ce mai serioase și mai dramatice.
Persistă un sentiment al unei întregi mitologii, al unui mister ascuns adânc în mijlocul pădurii și împregnează cu crescândă intensitate fiecare strip. Relativ recent botezatul Yeti tălâmb este întruchiparea Euului freudian, încercând să reconcilieze natura cu civilizația, misticismul cu rațiunea. Banda este presărată cu indicii asupra unor viitoare evenimente, sau asupra unora care au loc în fundal, fără șiința participanților, iar zgârcenia cu care autorul ne oferă revelații, combinată cu raritatea actualizărilor, mă împiedică să o verific zilnic, sau chiar săptămânal.
Făceam asta la o vreme, dar tocmai din cauza calității stripurilor, dozele prea mici sunt dureroase.
Un girls with slingshots, chiar mai obscen, mai gratuit în sexualitate, desenat color și un picuț mai bine(mai ales când vine vorba de emulat alte stiluri), cu băieți și probleme de băieți și cel mai important, cu cafea în loc de alcool. Cu toate astea, singurul lucru care mă mai aduce din când în când pe lângă el este apartența sa la TX Comics, deci găsindu-se lângă Abominable Charles Christopher și Sin Titulo, pentru este actualizată chiar mai rar decât celellate benzi de la TX(adică aproape deloc de vreo trei luni).
Îl iubesc pe Warren Ellis(Transmet, Stormwatch, Hellstorm, Nextwave). Nu atât de mult încât să îmi doresc să am ovare și uter ca să îi port purta copii(astea sunt numai pentru Grant Morrison), dar totuși. Este un britanic fumător în lanț, care are nevoie să consume cantități industriale de cafea pentru a se menține pe linia de plutire din cauza cantităților de alcool pe care le ingerează și care l-ar face și pe Hemingway să roșească. În anii recenți poveștile benzilor sale au fost mai puțin despre ... știți voi, povești! și mai mult despre enunțat un punct de vedere pe o formulă narativă instituită de Alan Moore.
Exceptând cazul când lucrează la Marvel sub autoritate editorială strânsă, dar asta nu face parte din discuția noastră. Și ce a făcut Ellis?
Duhul său neurotic plutea desupra apelor internautice și a zis: ”Why you bloody bastards dont tell a propper story rather that rehashing the same jokes that where old even when Garfiel was pulling them?”, iar Internetul a tăcut în uimire și Ellis a zis că a fost bine. A doua zi Ellis l-a contactat pe Paul Duffield și și-au zis facă un Webcomic care să le arate rataților că nu trebuie să disprețuiască formatul narativ săptămânal. Iar Ellis a scris o poveste profund englezească care într-un fel bizar o reiterează pe cea din Midwich Cuckoos, iar Duffield a pus câteva tușe al dracului de faine cu puternice influență de manga și Ellis s-a uitat peste paginile acelea și a fost bine. În a treia zi...
Ok, n-am chef să continui așa la ora asta(dacă era interesant sau plăcut să-mi ziceți că o să scriu din nou ce urmează să zic, urmând același model). Ideea e următoarea. Freakangels este o bandă despre trei lucruri: SF, umor și ultraviolență cum numai un bastard britanic sau un ciudat nipon poate produce. Deja mi se umezește gura de plăcere. Se concentrează pe 12 tineri mutanți cu puteri telepatice care au distrus lumea. Și de asta nu e orice SF, dar un SF despre construitul/reconstruitul unei lumi, pentru că unii dintre așa numiții FreakAngeli, se chinuie să repare lumea. God cât îmi plac scenariile de genul acesta. De fiecare dată când unul dintre personaje se gândește cum să se folosească de puterile sale supranaturale în conjuncție cu o tehnologie am un nerdgasm.
Influența de manga este imensă în banda asta, atât în poveste, folosindu-se de scenarii, clișee și personaje tipice literaturii manga, dar astfel încât să pară complet original, însă și în stil, cu personajele desenate din câteva linii suprapuse pe fundaluri incredibil de detaliate, aproape fotorealistice. Deci oricine vrea să migreze de la Manga la comics ar face bine să arunce un ochi pe aici.
Nu o vizitez mai des pentru că îmi place să îmi primesc narațiunea în bucăți mai mari. Am ajuns să o verific cam atunci când anunță Ellis apariția unei colecții noi de tipărit, mai ales din moment ce a început să segmenteze mai bine povestea.
Vorbiși despre asta. Raritatea cu care o vizitez are același motiv cu cea pentru Freakangels.
Sincer mă găsesc vizitând-o din ce în ce mai des. Este o bandă care parodiază și informează asupra diferitelor figuri istorice și literare, mai mult sau mai puțin cu perspectivă feminină/feministă atașată. Arta simpluță este totuși expresivă, în continuă îmbunătățire și întradevăr plăcută ochiului.
Faptul că educația domnișoarei Beaton pare să fie mult mai extisnă în partea istoriei și mai puțin în cea a cartooningului oferă atât o prospețime glumelor și situațiilor, dar și aspectului în continuă dezvoltare.
Împarte câteva elemente în poveste cu suratele ei din TX Comics, misterul, personajul principal pasiv aruncat într-o situație care îi destabilizează întreaga lume și actualizările foarte rare. Totuși în Sin Titulo, impulsul nu vine din umor sau din revelațiile oferite gradat ci mai mult din drama personajelor și din profilul psihologic al personajului principal care se conturează încetul cu încetul și devine tot mai interesant. Arată excelent. O desenează Cameron Stewart, ce naiba. Verificați numerele 7-9 din Batman and Robin(hell, dacă sunt acolo citit toate 12 numere, chiar dacă nu sunt desenate de el, mai ales că primele trei sunt de Quitley care este un zeu) pentru a vedea ce artist puternic este. Nu face o treabă la fel de bună în Sin Titulo, dar probabil că a primit ceva mai mulți bani pentru aia, în timp ce webcomicul este mai mult un ... side-project. Îmi dau și eu cu părerea în privința asta.
Merge un pic pe formula horrorului japonez, în special Ringu, în câteva motive, în conflictul cu tehnologia, în sentimentul de alienare pe care îl instalează în personaje și cititor, în imaginile recurente și înfiorător de familiare care bântuie,obsedează chiar, personjale și în modul cum legile naturale sunt încălcate în cel mai flagrant, înfiorător și realistic mod cu putiință.
Foarte faină bandă. Măcar să vedeți ce povestitor bun este nenea Stewart(și poate vă convingeți să aruncați un ochi asupra colaborărilor lui cu Morrison).
