Superheroes are not the enemy

ce mai fac copiii? mama-soacra-i bine? ce vreme frumoasa!

Superheroes are not the enemy

Postby Engineered » 06 Jul 2010, 05:27

Este animozitatea asta ciudată dintre banda cu supereroi și banda alternativă, dar nu orice fel de bandă alternativă după cum o să vedem, iar eu sincer nu o înțeleg. Adică pot vedea lucrurile un pic din perspectiva fanilor benzii cu supereroi, ei neavând atitudini foarte puternice față de banda independentă, pe când unii reprezentanți ai acesteia din urmă sunt extrem de vocali împotriva mainstreamului american și nu din motive foarte bine întemeiate. Văd mereu benzile independente asociate cu ideea de adult, iar treaba asta mi se pare tâmpită dintr-o pletoră de motive. Și mereu același tip de bandă este adus în discuție. O bandă alb-negru, cu o poveste de tipul ”slice of life”, relativ asemănătoare cu filmul european de artă în principii estetice.

Dar revenind la motivul pentru care ideea de a asocia banda alternativă cu ideea de maturitate, în opoziție cu banda cu supereroi. Să ne uităm un pic la lumea filmului și la niște filme care au luat sau au fost foarte aproape de a lau Oscarul. Și mă folosesc de Oscar nu pentru că ar fi un premiu care atestă în mod deosebit calitatea, ci popularitatea în rândul adulților și tinerilor, filtrate un prin niște ochi critici. Inglorious Basterd, District 9, Avatar, Slumdog Millionaire, The Curious Case of Benjamin Burton, There will be blood, No Country For Old Men, Babel, The Departed, Sideways, The Aviator, Lord of the rings(!), Chicago, A Beautiful Mind, Moulin Rouge, Gladiator, Crouching Tiger, Hidden Dragon ș.a. Niciunul dintre filmele astea nu este un film de artă în adevăratul sens al cuvântului...și totuși sunt filme bune. Multe dintre ele sunt filme epice, grandioase, cu drama exagerată, își manipulează audiența, prezintă un interes sporit pentru cursul narațiunii, lucruri pe care nu le-ai vedea în M. Drive, 2001 sau Persona. Povestea, atmosfera, personajele din filmelea astea ar putea să fie foarte ușor transpuse într-o bandă desenată cu supereroi sau apropiată de una(am impresia că se fac după Avatar), dar imposibil într-una alternativă...pentru că nu ar mai fi alternativă. Dau exemplul acesta pentru că unul dintre motivele pentru lipsa respectului față de banda desenată, sau pentru vânzările în declin, este banda mainstream, deosebit de imatură.

Punând semnul egal între matur și ceva ce nu pot să descriu decât prin minimalism, înseamnă să pui echivalent între pueril și spectaculos. Dar după cum am văzut mai sus, foarte mulți adulți preferă spectacolul. De asemeni, în contextul acesta adult denotă ceva pozitiv, iar copil ceva negativ. Ceea ce în mod cert este una dintre cele mai mari idioțenii care s-ar putea debita vreodată. Alice in Wonderland, Călătoriile lui Guliver, Un Lun Dun, Caroline, Graveyard Book(nu degeaba îl amintesc pe Gaiman) sunt considerate cărți pentru copii sau pentru tineri adulți și totuși sunt deosebit de inteligente și de bine scrise, astfel încât și un adult se poate bucura de ele, poate chiar mai mult decât un copil.

Tot trântind porcăria asta de idee de benzi pentru adulți, părerea mea e că se alienează cititori și nu se acumulează. Nu scapi o populație de preconcepții fluturându-i în față un desen din trei linii, povestindu-i o poveste care pare al dracului de seacă și zicându-i că-i pentru oameni mari. Făcând asta realizezi două lucruri: atragi un segment foarte redus care probabil că ar fi cumpărat cartea oricum de dragul noutății, alienezi segmentul juvenil căruia îi imprimi o opinie de genul ”Dacă astea sunt benzile bune nu vreau să le văd pe cele proaste”. Nișa de peste 30 de ani oricum nu o influențezi pentru că a căpătat deja destul de multă inerție în opinii încât să nu fie influențată de o serie de plângeri pe un blog. Ba chiar, s-ar putea să îi îndepărtezi și pe cei care pot să fie atrași, pozând în victimă și oferind o impresia foarte prostă asupra situației, prezentând un număr foarte mic de benzi cu care intenționezi să antagonizezi un întreg leviatan cultural.

Și totuși, dacă Persepolis, Ghost World, ACME Novelty Library sunt benzi alternative și sunt folosite pe post de vârf de lance în încercarea adevăraților artiști de a străpunge ceea ce se face în mainstream, atunci cum rămâne cu Parker: The Hunter, Conan, Phonogram, Casanova, I Kill Giants, We3, League of Extraordinary Gentlemen, alea două benzi bune de la Crossgen, Kabuki, Local, Bone, RASL, Echo, Hellboy, Sandman și încă foarte multe la care au lucrat oameni foarte fericiți să facă benzi cu supereroi(mulți dintre care au avut posibilitatea să facă benzile alea tocmai pentru că au scris înainte benzi cu supereroi), unele publicate de companii care au benzi cu supereroi. Și știți ceva, de toate am aflat nu de pe portaluri dedicate benzilor alternative, ci benzilor în general, cu ceva mai multă atenție acordată benzilor din mainstream. Iar dacă studiezi asemenea portaluri, citești comentariile acolo unde sunt, o să vezi discuții foarte litarate, cordiale și bine închegate, astfel încât o să îți dai seama că oamenii care citesc benzile alea sunt inteligenți și cu oarece cultură. Sincer, nu văd prin toți interneții decât la TED Talkes schimburi de replici mai inteligente între useri, ca pe Comics Should Be Good(acum nu ar fi un moment prea bun să îl verificați pentru că sunt speriați toți de schimbarea costumului lui Wonder Woman și îi analizează și răsanalizează implicațiile).

Banda cu supereroi nu este nici măcar un gen, tipul poveștilor, arta, atmosfera și personajele variind enorm între titluri. Poate fi amuzantă(Deadpool, Power Girl), complexă, mult prea complexă pentru binele ei(Moore, Morrison și Casey în primul rând),poate fi sci-fi(Fraction și Ellis) poate fi hard-boilled/noir(Brubaker, Bendis, Rucka) poate fi high-adventure(Thor, Hercules)poate să emoționeze, să bucure și să informeze la fel ca orice altceva. Da, poate să și enerveze. Nu neg faptul că sunt o grămadă de benzi incredibil de proaste, dar nimeni nu va fi mai crâncen în dizolvarea lor, dacă o merită, decât comunitatea benzilor cu supereroi. Și dacă nu se ocupă ei, de asta sunt eu aici. Iar faptul că asemenea benzi se fac derivă din numărul imens de titluri care se scot, dar și din cei care le cumpără. Pentru că sunt mulți oameni lipsiți de gândire critică. Și asta nu e numai în lumea benzii desenat: Avatar – Gross Revenue $2,730,105,747, District 9 – Gross Revenue $204,838,037.

Lumea benzii alternative critică mainstreamul pentru că face ceea ce ar trebui să facă: entertainment. Oferă ficțiune de tip escapist, cel mai căutat tip de ficțiune după cum se vede din încasările filmelor și vânzările de carte. Banda alternativă trăiește o iluzie, cum că publicul larg, publicul consumator, dorește povești impregnate cu sensibilități artistice, dorește opere reținute și realiste și nu ajunge la ele din cauza mainstreamului care pângărește ideea de bandă desenată. Ceea ce în mod evident este fals. Încercând să se diferențieze tot mai mult de mainstream, banda alternativă se izolează, sporește animozitățile dintre mainstream și indie și nu face decât să dăuneze industriei.

Banda desenată americană nu a căpătat atenție decât în momentul când banda cu supereroi a suferit oarece transformări cu DKR și Watchmen. Printre cele mai premiate benzi atât înafara cercurilor bedeistice, dar și în interiorul acestora se află The League of Extraordinary Gentlemen și Sandman(care din câte știu este singura bandă americană care să câștige premiul pentru scenariu la Angoulême). Deci dacă acum putem considera Persepolis drept literatură(lucru cu care nu sunt de acord din varii motive) sau ne putem plânge pe bloguri despre cât de nașpa e că supereroinele au țâțele mari și că de asta nu cumpără mai multe fete benzi desenate, sau putem să ne certăm în ce măsură se pot considera operele lui Morrison și Moore drept posmoderniste, iar toatea astea cu maximă seriozitate și fără să fim luați în râs, lucrurile astea se datorează în foarte mare parte mainstreamului. Iar în loc ca alternativa să îl antagonizeze pe de-a-ntregul într-o atitudine care mie mi se pare vădid ignorantă și snoabă, ar putea să se obosească să își granuleze un pic atitudinile.

Știu că scopul alternativei este să se opună mainstreamului, dar nu cred că prin sabotarea reciprocă este calea.
User avatar
Engineered
 
Posts: 353
Joined: 03 May 2010, 00:16

Re: Superheroes are not the enemy

Postby Engineered » 02 Aug 2010, 10:14

Mi-am exprimat de multe ori opinia cum că definirea unor benzi de calitate excelentă, sau văzute astfel, drept literatură mi se pare o atitudine malignă mediului și industriei. Asta în primul rând deoarece banda desenată este o operă de artă de sine-stătoarea, cu un limbaj propriu și istorie proprie.E adevărat că tonul și audiența primelor benzi desenate au fost împrumutate de la literatura pulp, dar nu numai că acest lucru nu mai este valabil acum aproape deloc, dar și în trecut se referea numai la banda americană. Am putea spune că unele benzi care au validat mediul în diferite perioade au rădăcini într-un roman sau vreo legendă, precum diferitele încarnări ale lui Tarzan, Conan ori Cthulhu, cu influențele evidente, sau Chandler: Red Tide, cu o la fel de evidentă influență, Prince Valiant care își trece rădăcinile prin miturile arthuriene, chiar Thor, celebrul personaj de la Marvel a luat ființă într-o serie ce avea ca scop repovestirea legendelor nordice(singura bandă scrisă de Stan Lee pe care pot să o citesc). Nimic comparabil cu Ulise sau În căutarea timpului pierdut, în materie de subiect, sau chiar execuție.

Dacă ar fi să urmărim salturile calitative pe care le-au avut benzile desenate, cel puțin cele americane, vom găsi o dependență între animație, film și banda desenată. Asta însă pentru că toate acele industrii depindeau de o audiență care gusta spectacolul visceral oferit de imagine, mai mult decât o mânuiere complexă și laboriosă a cuvântului. Și de acolo nu a fost decât osmoză culturală și marketing. Banda desenată este o formă rară de narațiune pentru că nu se bazează pe o coerență liniară în structura sa , ci pe una ... vericală, specifică mai de grabă muzicii. Banda desenată nu își conferă informația succesiv ci prin juxtapunere. Da, mare parte au povești, unele destul de complexe, dar în cele mai multe cazuri nu servesc decât pentru a duce de la un moment de puternică încărcătură emoțională la altul. Iar descarcarea emoțională se produce prin supraexcitare vizuală, trimițând două tipuri de mesaje pe același canal. Pe de-o parte se transmite ideea prin cuvânt și prin semnificația acestuia, idee care oricât de atavică ar fi, este în final prin felul transmiterii sale puternic intelectualizată; pe de altă parte se transmite ideea prin imagine, care oricât de complexă ar fi, cel puțin în fază principală este recepționată naiv.

De aceea consider că banda desenată este mai aproapiată de poezia presimbolistă, de Poe sau Baudlaire, decât de orice alt mediu. Nu găsesc în alte medii care se ocupă cu narațiunea această nevoie de economie care face ca forma însăși să devină substanță. Scopul eseului este altul, însă și pentru a ajunge la el trebuie să privim la câteva tipuri de povești prezente în banda desenată și la modul cum se folosesc de limbajul specific și de juxtapunere.

În primul rând avem ceea a ajuns să fie numit romanul grafic sau albumul de bandă desenată. Este în general o creație personală și atent structurată, de obicei realizată individual, dar chiar și atunci când a fost implicat un colectiv în crearea operei, acesta a lucrat cu puternică sinergie. Motiv pentru care, în general, textul este rafinat către o cantitate minimă și o calitate poetică. Iar asta se realizează fie oferindu-i formă, textură și transformându-l într-un obiect, așa cum deseori se întâmplă la Will Eisner, fie incorporându-l în imagine, lăsându-l să se scurgă și să pătrundă în context; transformând cuvântul într-un cor, dacă vreți. În momentul în care există un mult mai puternic control asupra poveștii și a modului cum este ea spusă, există un mai mare control asupra simbolurilor. De fapt, pentru crearea unei opere de calitate, stratificată, puternică, chiar este necesară cel puțin o formă de simbolistică. Evident că nu e specific benzii, dar puține procedee sunt specifice unei anumite forme de artă. Însă banda pierde perioadele de tranziție, sau mai exact nu sunt incorporate direct în ea. Motiv pentru care legăturile dintre scene trebuiesc țesute în cititor și nu pe foaie. Se extrage plăcere dintr-o scenă desnă, în care fiecare element prezent interacționează unul cu altul, împinge povestea, explorează personajele, când te simți obligat să stai asupra unei pagini și să o contempli, să o studiezi, nu să glisezi peste ea când până și textul face parte din decor. Experiențele personajelor se suprapun de multe ori peste propriile noastre experiențe; cele mai bune romane grafice pe care le-am citit sunt lirice, onirice în narațiune, urmărind evoluția unei minți sau al unui sentiment, decât evoluția unei povești.

Apoi este banda cu supereroi. Și nu mă refer la creațiile personale precum Astro City sau Invincible, care vor muri probabil atunci când creatorii vor înceta să le scrie. Mă refer la cea clasică și cât se poate de mainstream. Bandă care evident nu se poate ridica, decât rareori, la nivelul unui roman grafic. Creatorii sunt în general angajați, lucrează la mai multe proiecte în același timp, au un termen limită, sunt supuși la rigori editoriale și de multe ori scriu personaje care nu sunt pe placul lor. Asta nu înseamnă că limbajul utilizat este corupt în vreun fel. Cea mai evidentă juxtapunere și cel mai evident simbol este supereroul însuși. Rareori supereroii sunt caractere. Motivațiile le sunt obscure, acțiunile de multe ori bizare, însă atunci când nu se mai caută o umanitate evidentă și sunt acceptați ca ceea ce sunt de fapt, un arhetip, un simbol primal, poveștile, multe dintre ele cel puțin, la care particiă încep să aibă sens și să capete adâncime. Tot ceea ce se întâmplă într-o astfel de bandă, se petrece în numele unui anumit concept, iar cu cât mai lipsit de trăsături este supereroul ca personaj, cu atât este mai puternic ca simbol. Știind că acțiunile lor de acum, au rădăcini vechi de câteva decenii și vor avea implicații peste ani, chiar știind că sunt nemuritori, supereroii capătă ceva mitic, devenind într-un sens, mai reali decât noi înșine.

Poveștile le sunt interconectate și se îmbină în diferite moduri, atât direct, cât și indirect. Titlurile împart același univers și chiar dacă asta pune o serie de probleme, nu vine și fără răsplată. Narațiunile se compun și se oferă perspective multiple asupra evenimentelor relevând în final o densă plasă metaficțională. Continuitatea este atât de importantă într-o bandă cu supereroi, pentru că fiecare poveste care o tratează cu respect și cel puțin nu încalcă idealul din spatele supereroului pe care îl vizează, se ridică pe toate poveștile din urmă, preluând câte ceva din calitățile lor. De aceea One More Day(pentru a da un exemplu) rămâne arsă și acum pe subconștientul colectiv al fanilor lui Spider-Man drept una dintre cele mai proaste benzi. Nu pentru că arta ar fi fost slabă, din contra; nu pentru că dialogul a fost prost, ci pentru că a încălcat semnificația eroului. Parker trebuie să navigheze printr-o pânză de relații și să sufere, să facă unii oameni dragi lui să sufere, pentru ca în final să poată face ceea ce trebuie. În One More Day face un pact cu Diavolul(!), alegând calea ușoară, iar lucrul acesta uzurpă scopul personajului și amintirea respectivei povești a făcut calitatea celor care i-au urmat(deși destul de bune IMO) să scadă drastic, pentru că banda și personajul au trebuit să recâștige încrederea publicului; fie prin căpătarea unei noi identități, fie prin redescoperirea celei originale. Astfel, se suprapun povești întregi, construite de-a-lungul multor decenii, fire narative trecând unele peste altele, prin altele, dând naștere unei simbolistici originale, în cadrul căreia, simplitatea individuală conferă tărie întregii mașini.
User avatar
Engineered
 
Posts: 353
Joined: 03 May 2010, 00:16


Return to Generalitati

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 2 guests

cron