American Psycho

Nu se ridică la nivelul cărților, dar apar filme inspirate de benzile desenate.

American Psycho

Postby Engineered » 06 Jun 2010, 18:51

Nu cred că am mai văzut vreun film care să mă satisfacă atât de mult la nivel visceral, dar și intelectual, ca American Psycho. La început am crezut pur și simplu că este o copie/remake de Psycho și juca Christian Bale în rolul principal(iar asta era pe vremea când nu știam că nenea poate să joace) deci m-am ferit de el. Apoi am văzut The Machinsit, am fost șocat de rolul lui Bale, de cât de multe a făcut pentru a intra în pielea personajului și am vrut să văd cum a fost înainte să apară în Batman și în Equlibrium(tâmpenie de film pretențios). A meritat pentru că este un film aproape perfect.

Patrick Bateman este vicepreședintele unei firme de pe Wall Street. Este chipeș, lasciv de bogat, aparent inteligent și rafinat, iar toți oamenii cu care se înconjoară îi seamă. Seamănă între ei atât de mult încât se confundă între ei. Îi place să se drogeze și nu are nicio remușcare dacă își înșeală logodnica, fie cu alte femei din aceeași clasă socială(ele la rândul lor logodite) sau cu prostituate de la colțul străzii. Deasemenea este un criminal. Unul foarte prolific. Filmul este construit pe mai multe nivele, iar primul ar fi cel al filmelor slasher. Nu este unul, dar plătește omagiu unora dintre ele și, este până la urmă, vorba despre un nene care omoară oameni. Sunt câteva scene care amintesc de Psycho prin acea tensiune specifică lui Hitchcock, alta în care Bateman fugărește o fată pe hol cu o drujbă. De asemenea Patrick își canibalizează victimele. Când apar aceste momente, încep nervii să tremure, pentru că de multe ori suspansul se joacă cu ridicolul.

Dar este mult mai mult de atât. Filmul satirizează foarte puternic societatea americană a anilor 80, vanitatea și snobismul păturilor sociale superioare. Patrick este produsul suprem al acestei lumi, complet obsedat de sine(întreține relații sexuale privindu-și în oglindă reflexia bicepșilor încordați), lipsit de sentimente, iar singurul său scop în viața este să fie la fel ca ceilalți, să fie o matriță. Scenele când vorbește despre muzică sunt de un umor indescriptibil, Bale descriind cu un limbaj de lemn de ce artiștii săi preferați au atins adevărata calitatea doar când s-au debarasat de orice fel de integritate artistică. De abia atunci a început să poate empatiza cu ei, pentru că au devenit lipsiți de substanță, la fel ca toți ceilalți…la fel ca el. Mare parte dintre recenzii și critici se axează pe aspectul acesta care până la urmă nu înseamnă atât de mult pentru mine. E și de înțeles, americanii care au experimentat cultura anilor 80 pot simți mult mai intes satira. Eu mă voi opri aici cu ea pentru că sunt alte lucruri și mai interesante în film.

A treia dimensiune a filmului este una care îi conferă atemporalitate. Întreaga structură narativă este construită asemeni unei tragedii grecești în care morala a fost pervertită. Patrick este fiul președintelui companiei la care lucrează, este adonisiac în aspect și uliseic în gândire(mă rog, ceea ce se înțelege în societatea sa, ca fiind înțelepciune). Cu toate acestea, are un defect. Nu este întradevăr la fel ca ceilalți. Nu este cu adevărat gol. Este umplut de ură, invidie, violență și psihoze. Patrick Bateman este doar o mască a sănătății mentale, care pe parcursul filmului începe să alunece. El vrea să fie mai bun, iar dorința această îl face să recurgă la măsuri atavice. Își înfrânge oponenții omorându-i, își domină partenerii sexuali consumându-i, arată milă curmând vieți. Încetul cu încetul aceste lucruri îl corodează, crimele scapă de sub control, tensiunea acumulându-se, totul terminându-se într-o noapte de măcel când în sfârșit cedează. După ce a omorât polițiști și îngrijitori suferă catharsisul, își recunoaște vina și este pregătit să își primească pedeapsa. Doar că revelația finală nu a adus nimic după ea. Nici sentință, nici răsplată. Nu a avut niciun sens, niciun scop, chinul său continuă pentru că nu a existat niciodată.

Iar dimensiunea finală, care le leagă pe toate celelalte este ambiguitatea. Dar o ambiguitate foarte adâncă, abstractă, kafkiană chiar. Personajele sunt confundate între ele permanent, cele inofensive par incredibil de amenințătoare. Punctul culminant de care am vorbit mai devreme capătă dimensiuni suprarealiste atât din cauza a ceea ce se întâmplă, dar și din cauza unghiurilor și a filtrelor aplicate. Mare parte dintre elemente de satiră intră pentru mine tot în categoria asta. Mai ales scena când se compară cărțile de vizită. Toate cărțile sunt la fel, dar Patrick intră în șoc datorită unui tip de filigran pus pe una dintre ele. Iar finalul, oh finalul. Nu este un film care să mizeze totul pe acea întorsătură de situație și mi-ar fi plăcut la de mult și fără el, dar uneori sfârșitul poate disipa toată energia acumulată de-a lungul peliculei. Nu este și aici cazul. Totul rămâne acolo pentru că nici nu-i poți spune coadă de pește. Au existat crimele? Au fost doar o fantezie a minții bolnave și alimentate cu droguri a lui Bateman? Cine știe. Poate doar Bret Easton Ellis.
User avatar
Engineered
 
Posts: 353
Joined: 03 May 2010, 00:16

Return to Filme

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron