Pagina asta din Casanova (Avaritia #1) spune mai multe despre banda desenată anglofonă decât reușește Alex Ross în douăsprezece numere de Justice, miniseria sa din 2005 care n-a avut alt scop înafara unei tentative de a enunța viziunea artistului asupra modului cum trebuie interpretați supereroii de la DC. Nu este nicio nicio legătură între cei doi autori principali sau cele două serii, însă mi se par două cazuri interesante care merită studiate.
Acțiunea banalizată din Justice, care mai are doar câțiva pași până la refacerea celor petrecute în două povești spuse cu câțiva ani mai devreme de către Grant Morrison, respectiv fostul colaborator al lui Ross, Mark Waid, nu este altceva decât un mobil pentru dialogurile în care personajele din Justice Leage și Legion of Doom să se caracterizeze reciproc destul de brut, iar dacă asta nu ar fi destul, la finalul fiecărui număr se găsește câte o filă de dosar în care Ross să-și exprime chiar mai direct punctul de vedere.
Casanova este ceva mult prea complex pentru a fi descrisă cum se cuvine în doar un paragraf, însă este o serie puternic (auto)ironică, (auto)referențială, care sub incredibil de artificiala crustă a clișeelor de gen, a sugestiilor și imitării altor opere, poate chiar a unei doze de obscurantism, îngroapă evenimente deosebit de personale, scheletul narativ ducând către ceva de-a dreptul memorialistic uneori.
Justice este ilustrată și pictată de Ross într-un stil fotorealist, însă chiar dacă omul este cel mai bun mânuitor american al acestui mod de a efectua grafica, asta nu înseamnă că este o estetică după care mă mai dau în vânt. Pe lângă faptul că astfel anularea neîncrederii față de aptitudinile personajele se realizează deosebit de greu, nu lasă aproape nimic imaginației. Eroii, care nu sunt mai mult decât arhetipuri, beneficiau de o reprezentare schematică și idealizată, însă au acum trăsături bine definite, trupurile le sunt lipsite de platonic, iar astfel le este negată apoteozarea pe care scenariul tot încearcă să o impună. Detaliul nu face eroii mai adevărați, însă contribuie la oseificarea a ceva ce era cândva puternic și atât de viu prin caracterul imprevizibil.
Gabriel Bá purtând un pic de Mignola în sine, având linia mai puțin hotărâtă, însă aceleași figuri pătrățoase și sugestive, punând mai puțin preț pe detaliu arhitectonic și fiind mai luminos, prin formele simplificate pe care le alege în desen, crează scene mult mai dinamice, mai efervescente, care în final lasă o mult mai puternică impresie, comunicând mai mult, prin mult mai puțin.
Banda desenată americană fiind lipsită câteva decenii de altfel de genuri, benzilor cu supereroi li s-a imprimat un caracter cu adevărat proteic, diversitatea tonală, a scarei și tipului acțiunii fiind la ordinea zilei nu numai în catalogul de benzi, dar chiar și în cadrul unui singur titlu care nu își permitea să plictisească, forțat astfel să reproducă de la războaie cosmice la povești de amor, toate realizatea cu subtilitatea și nuanța pe care se știe că supereroii le posedă în cantități substanțiale, însă toate lipsesc din Justice. Este inevitabil să nu fie puse în discuție elemente de SF și Fantasy, însă nefiind altceva decât o icoană ridicată revernțios, totul se reduce la modul cum trebuie să se comporte personajele, la regulile după care se ghidează.
Casanova este departe de a fi o bandă cu supereroi și în același timp, la doar câțiva pași distanță, asta pentru că supereroul este aproape ubicuu în banda americană. Când artiști consacrați la una dintre cele două mari companii, sau unii influențați de aceștia, au găsit posibilitatea să-și încerce puterile cu alt fel de povești, rareori au pășit prea departe de rigorile genului în care activau și până atunci. Când artiști consacrați în alte genuri s-au găsit nevoiți de legislație și economie să lucreze cu astfel de personaje, nu s-au putut abține să nu aducă cu ei câteva dintre sensibilitățile acumulate de-a lungul timpului. Această ușa rotativă a acționat drept un malaxor de influențe, de la Robert E. Howard, Edgar Rice Burroughs, H. P. Lovecraft, Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Mikey Spillane sau Raymond Chandler, Michael Moorecock, Alfred Bester, J.G. Ballard, William S. Burroghs, Thomas Pynchon și încă mulți alții, iar aceștia numai venind din literatură. Pe partea vizuală influența a fost ceva mai incestuoasă, ceea ce e o temă în seria asta, însă cred că putem enunța pe Frank Frazzeta și se pot face comparații între cadrele și unele tehnici ale lui Hitchcok sau Orson Wells cu cele regăsite în opera lui Steranko sau Eisner. Iar dacă tot am amintit filmul nu putem ignora seria James Bond(cu cărțile e un pic de altă treabă) sau The Man from N.O.W.H.E.R.E. . Banda cu supereroi a devorat toată cultura populară și chiar elemente semnificative din cea înaltă. Aici recunosc că fac un mare deserviciu articolului ignorând stripurile umoristice sau publicațiile explicit pentru copii cum ar fi Archie sau benzile de la Disney, însă nu vor fi uitate.
Când Ross a încercat să ofere versiunea definitivă a personajelor sale preferate, nu a făcut altceva decât să le asasineze. Incapabil să devieze, să evolueze, să se transforme permanent și absurd precum în acele benzi din anii 60, să atingă cumva zeitgeistul cultural, oricât de tangențial, Superman devine un personaj nu numai ridicol, dar și inutil, ca orice articol al unei culturi dispensabile ce pierde legătură cu realitatea față de care este contingent.
Casanova în schimb este conștientă de locul ei în cultura în care activează, iar acest lucru o ajută să-și transceadă caracterul, devenind mai mult decât o bandă ce satisface succint, ci însăși exponentul acestor lucrări. Știe că nu este o operă absolută, iar că personajele pe care le oferă sunt maleabile și pot fi pierdute oricând în holocausturi spațiotemporale, exploatând fără rușine acest lucru. Fiecare volum este diferit în ton, în ambițiile personajelor, în mediul în care acestea activează, fiind tot timpul cu un pas în fața așteptărilor și cerințelor publicului.
Iar tocmai din cauza divorțului de realitatea imediată în care se aruncă, Justice nu își poate satisface obiectivul. Nu există niciun motiv pentru adoptarea modelului propus de Ross, oricât de stoic ar fi acesta susținut. Un motiv logic ar fi imposibil din cauza naturii destul de derizorii a personajelor, însă nu se încearcă nici măcar un apel emoțional. Ross nu-și vrea jucăriile scoase din tipar, ”maltratate”, însă nu dintr-un motiv mai adânc decât o simplă nevoie de posesiune, ceea ce nu-i oferă căldură sau virilitate ci un pic de patetism din cauza prețului mult prea mare pus pe ele.
Contrastând acest lucru cu intercalarea visurilor și experiențelor lui Fraction cu cele ale protagonistului, cu exacerbarea influențelor artistice ale gemenilor, Justice devine chiar mai seacă, iar Casanova, în ciuda producerii sale de către o echipă, deosebit de personală. Nu este numai povestea super-agentului transtemportal Casanova Quin, cât și povestea prieteniilor, bolilor, nașterii copiilor lui Fraction, epifania pe care trebuie să o fi simțit scenaristul când a ascultat pentru prima oară The Mountain Goats sau Velvet Underground, ori cea a gemenilor când i-au văzut întâia oară în paginile lui Dark Horse Presents pe Hellboy și pe Marv sau când au descoperit benzile lui Akira Toriyama, e povestea propiei creații, este propriul manual de lectură, devorându-se neîncetat numai pentru a renaște sub doar o mască familiară, substratul fiindu-i complet metamorfozat.
Pornind de la rădăcinile sale industriale și pedestre, banda desenată americană este împânzită de plagieri și pastișe, satire și tributuri, procedeul devenind o adevărată tradiție care unește și crează dialoguri metatextuale uneori mai interesante decât cele din operele în sine. Acest lucru a ajuns la un asemenea nivel încât sunt publicații întregi rezervate unor sălbatice permutări stilistice sau variații în canoanele mai populare. Chiar în interiorul universurilor originale se introduc asemenea perturbații tocmai pentru a potența situația normală, astfel luând naștere un echilibru dinamic uneori deosebit de interesant între status quo și deviații, posibilitatea existenței acestora din urmă sau trecerea de la o stare în cealaltă fiind ceea ce e cu adevărat valoros.
Nu cred că se poate ști dacă benzile de tipul MarvelMAX, Age of Apocalyspe, What If...? sau Elseworlds(și altele din afara continuităților/canoanelor) întăresc interpretările clasice sau dacă acestea din urmă sunt doar un filon necesar, însă aproape sigur încă din anii `60 această relație dintre original și copie este adevărata substanță a benzii anglofone, în mod cert a celei de gen. Prin democratizarea aceasta a personajelor și poveștilor, se sacrifică însă o autoritatea pe care acestea le-ar deține, o seriozitate dacă vreți, iar Justice este exponentul celor care țin cu dinții de ea.
Revenind la o analiză mai bazălă, repetarea cu variație a imaginilor în secvențe este principalul mod prin care banda desenată comunică. Nu o să emit pretenția că benzile cu supereroi au monopol pe această tehnică, nici chiar a benzii anglofone (deși aici cred că aș fi puțin îndreptăți să fac asemenea afirmații), dar prezența sa se face resimțită încă de la începuturi prin Little Nemo sau în nebunia formalistă din Krazy Kat. Iar că tot menționăm stripul lui Herriman, nu cred că putem să nu aducem aminte de ceea ce este poate unul dintre primele ”” din banda americană; bandă care a cultivat o puternică tradiție pentru acest procedeu umoristic, preferatul meu fiind ”It was a dark and stormy night” din Peanuts. Doar că ce este un ”running gag” dacă nu o repetare cu variație. Nu numai ca procedeu de expozițiune, ci mularea ritmurilor narative pe tehnicile prin care acestea sunt exprimate, astfel forma influențând conținutul. Iar pentru a readuce totul la Casanova și a reuni două mari lumi ale benzii nord-americane, ideea de versiuni alternative ale universurilor clasice din benzile cu supereroi nu este altceva decât un alt exemplu pentru creșterea organică a poveștii pe baza mecanicilor mediului.
Ceea ce nu înseamnă că dacă Ross nu prea poate realiza cu succes așa ceva din cauza stilului ales, Justice nu este o bandă desenată, însă este una limitată, închistată într-un număr limitat de mijloace de expresie și se prea poate ca acest lucru să provină din filosofia de muncă, din conceptele pe care este clădită seria, din acea intoleranță pentru deviații de la normă și lipsa acelui spirit ludic care a cam caracterizat toate benzile desenate anglofone până în anii `80.
Am zis la început că acea pagină din Casanova creează un portret mult mai complet benzii americane decât reușește Justice, însă acest lucru este o minciună deoarece creația lui Ross este în egală măsură reprezentativă. Acest segment al benzii desenate se zbate poate încă de la concepție între inovare și complacere. Nici măcar raportul dintre alternativă și mainstream nu este un termen descriptiv potrivit pentru că există tensiuni similare în interiorul ambelor tabere, iar vechiul, mumificatul, câștigă. Dar oricare ar fi rezultatul acestei bătălii, acea pagină din Casanova, de fapt întreaga operă, îmi aduce aminte de ce iubesc acest tip de benzi desenate și de ceea ce sunt ele capabile.
