Enki Bilal – The Dormant Beast (Le Sommeil du monstre)

recomandari si discutii infierbantate despre romane grafice

Enki Bilal – The Dormant Beast (Le Sommeil du monstre)

Postby Engineered » 03 May 2010, 20:53

Image

Nu prea vorbesc despre Moebius, Jodorovsky, Enki Bilal și alții din Metal Hurlant, pentru că stau pe un teren destul de șubred. Nu îi găsesc decât enunțați în critică, foarte puțin analizați, iar pe internet siteurile care comunică ceva despre ei nu sunt în vreo limbă accesibilă mie. Acesta este și motivul pentru care evit să discut despre ei. Și totuși mă simt acasă în cărțile lor. Sunt ciudate și suprarealiste, murdare și lipsite de pudoare. Sunt SF, dar complet diferit de cel anglofon, care este puternic demagogic și destul de curat. SFul european și în special cel franțuzesc este unul care intră pe teritoriul fantasticului, în care bizareriile impractice sunt extensii ale psihicurilor diferome ce împânzesc poveștile. Este SF plin de simboluri și care lucrează mult mai mult cu afectul decât cu intelectul.

Iar motivul pentru care vorbesc despre Dormant Beast mai întâi este că povestea servește drept paralelă pentru o călătorie proprie. Până la 14 ani nu am citit aproape nimic altceva decât SF și chestia asta îmi este un handicap, iar lecturile mele de început nu au fost lucrările consacrate, ci diferiți scriitori francezi obscuri. Singura carte de care îmi aduc aminte este Trandafirii Sodomei. Și m-am grăbit să mă distanțez de așa ceva, sărind bucuros în lumea luminoasă și logică a lui Asimov și Clarke. Însă de ceva vreme redescopăr construcțiile lugubre care m-au fermecat și înspăimântat acum nu mulți ani(dar care pentru mine se simt ca o viață întreagă) sub diferite forme, printre care se numără și benzile celor enunțați mai sus.
Image
Iar în Dormant Beast asemenea redescoperiri formează esența poveștii. Nike Hatzfield s-a născut în timpul războaielor Iugoslave, iar odată cu el alți doi prunci au aflat ce înseamnă moartea încă din primele zile ale vieții. Nike își aduce aminte cu luciditate cerul înstelat care se vedea prin acoperișul crăpat de bombe și fulgere, țipetele celorlalți doi copii, discuțiile asistentelor, mirosurile mortuare. Chiar dacă a fost despărțit de Amir și de Leyla înainte să îi fi cunoscut, știe că sunt cele mai importante ființe din viața sa și este determinat să îi găsească. Banda începe cu Nike vorbind despre memoria sa extraordinară pe care o demonstrează retrăind a optsprezecea zi a vieții. Îl găsim într-o continuă regresie în timp ca într-o terapie freudiană, iar momentele importante sunt încadrate de zilele prunciei sale, zile care vedem că se răsfrâng asupra prezentului.

În plină tradiție cyberpunk, Nike este manipulat, înșelat și vânat pentru a se căpăta acces la abilitățile sale, atât de către guvern cât și de către o organizație care plănuiește un coup-d`etat, însă cu ajutorul necoordonat și aproape întâmplător al camarazilor săi de mult pierduți, nu numai că se eschivează, dar și împiedică destabilizarea situației politice mondiale, călătorind prin diferite orașe exotice(pentru noi) și ajungând chiar într-un deșert. Totuși are nevoie de câteva situații care se duc suspect de mult spre deus-ex machina pentru a-și duce ”misiunea” la sfârșit. Știu însă cel puțin o persoană care se va bucura nespus când va auzi că una dintre aceste situații implică o pisică.
Dar nu călătoria fizică este cea care contează, ci cea psihologică. Încercarea Leylei de a înțelege dorințele sinucigașe ale tatălui său, Amir prins între cinci naționalități și crezuri, iar în final, desigur, Nike, numit după o pereche de pantofi și după un jurnalist străin, care sondează tot mai adânc în superba sa memorie retrăind oroarea războilui ca într-un final să ajungă la prima zi de viață.
Image
Personajele se perindă printr-o lume care este în egală măsură atât carne și oțel cât și vis sau coșamr. Sunt clădiri care parcă se scurg din cer și se preling deasupra norilor. Replicanții lui Dick se plimbă aproape nestingheriți pe străzi, iar oamenii călătoresc în taxiurile din The Fifth Element(care am impresia că au fost plagiate/inspirate de Moebius). Visul masonic a ajuns la împlinire prin Ordinul Obscuritas, care înglobează întreg spectrul religiilor, ordin care îl vânează pe Nike. Este o lume bizară, pentru care doar cuvintele nu ajung, însă în același timp este atât de palpabilă. Reportaje media, personaje veridice, o gamă largă de decoruri, o poveste complexă și reîntoarcerea perpetuă lui Nike la momentul războiului, toate țes o plasă de adevăr între panouri, lucru ce face cartea să fie cu atât mai bizară. În această lume trăiesc personajele și se poate ca într-o asemenea lume fiecare acțiune să nu capete valențe simbolice, să nu se afunde mai adânc în pânza realității și să o sfâșâie?

Este mult text pe aici, uneori discuțiile dintre personaje se fac în forma clasică cu linii de dialog într-un panou separat, chiar. Și chiar dacă sunt nu sunt prea multe panouri pe pagine, ele sunt dense și foarte atmosferice, Bilal fiind desăvârșit atât ca narator cât și ca artist. Uneori se citea mai mult ca o carte ilustrată decât ca o bandă desenată, dar una în care desenele sunt legate foarte bine de text, totuși este un experiment binevenit, zic eu.
Am o singură plângere. Eu ce am citit, am citit varianta publicată de către DC în colaborare cu Humanoids și letteringul mi s-a părut complet nepotrivit, baloanele de dialog fiind de fapt niștre dreptunghiuri puse parcă cu PowerPointul, iar forma literei cartoonish. Așa este și în versiunea originală? Adică, baloanele, să zicem că oferă un aspect mai techy, dar incomodează rău la citit și nu ajută deloc o bandă foarte faină. În rest traducerea pare bună.
Sincer să fiu, nu prea văd motive pentru care să nu citești banda asta. Este destulă nuditate și violentă prin ea, adevărat, dar nu mi s-au părut ofensive.
Image
User avatar
Engineered
 
Posts: 353
Joined: 03 May 2010, 00:16

Return to Graphic novels

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 3 guests

cron