Nu intenționez să recenzez Dark Knight Returns așa că vă voi spune repede de ce ar trebui să o citiți. Pentru că vă place de Batman. Pentru că vă place techno-noiru. Pentru că vă plac benzile desenate. Alte motive nu există pentru a procura și a vă apuca să citiți DKR(e prescurtare oficială, deci am voie să o folosesc și să nu par leneș). Nu are nicio treabă cu filmele lui Nolan(ca narațiune, teme etc.), spre deosebire de Arkham Asylum arta nu este foarte bună decât în contextul poveștii și nu este neapărat o bandă bună de început. În schimb, dacă sunteți ca mine și oricare dintre primele trei motive vă face genunchii să tremure, aveți tot interesul să citit mai departe, iar dacă nu ați citit-o, puteți considera restul ”eseului” drept o recenzie.
Alături de Watchmen, Dark Knight Returns este considerată o operă de turnură în industria benzilor desenate. Cu toate acestea, în anii recenți, din varii motive, numele lui Frank Miller a decăzut și a ajuns unul dintre cele mai înjurate din domeniu. Pe Internet, desigur. Asta în primul rând pentru că ultimele două benzi Batman scrise de Miller, All Star Batman and Robin the Boy Wonder(nu glumesc, acesta este titlul) și Dark Knight Strikes Again, nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor, ba chiar mai mult, au deviat de la acestea în mod catastrofal pentru benzi. Acest lucru a pornit un val de nemulțumire și critică distructivă în mod invers cronologic a tot ceea ce a scris Miller până la Born Again. Nimeni nu neagă faptul că Born Again, Year One și prima sa serie la Daredevil au fost lucrări bune. Singura cârcoteală emisă, mai mult sau mai puțin eronat, este aceea că au fost și alții înaintea lui care să întunece benzile. Dar cartea care l-a transformat într-un superstar pe Frank Miller nu a scăpat de scrutinul fanilor nervoși și al criticilor gata să taie. Sunt destul de puțini cei din mediul benzilor desenate care mai îndrăznesc să apere lucrarea asta, dar chiar și atunci când o fac, o reduc pur și simplu la o narațiune bună. Lucru care nu este. Este una foarte bună. Dar chiar și așa este insultător să o consideri numai atât.
De ce este o narațiune foare bună? Proza sună nașpa, cam exagerată, destul de nenaturală și nu prea gust narațiunea la persoana I prezent, mai ales când este realizată în propoziții scurte. Arta este...urâtă, cu personaje butucănoase, cartoonish, cu fețe destul de schimonosite și cu mâini prea mari. Cel puțin la o privire superficială. Pentru că în ciuda faptului că cele spunse sunt adevărate într-o oarecare măsură, până la urmă merg. Partea de text face ceva ce nu prea ar trebui în mod normal să facă și anume să te țină în alertă. Oferă o dimensiune în plus luptelor, pentru că știm ce gândește persoanjul, pe lângă faptul că vedem pe cine lovește, sau de cine este lovit. Astfel știm că deși împarte pumni în stânga și în dreapta, Batman de abia se ține pe picioare de durere, sau că în spatele siguranței cu care dezamorsează o bombă electronică se ascunde destul de multă nesiguranță. Iar juxtapunerile secvențelor de luptă cu reportaje de știri sau discuții rotunjesc lumea, îi oferă substanță și veridicitate.Clădirile și atmosfera arată foarte bine, doar personajele arată urât. Dar mai mult din cauza artei brutale.
Efectele violenței nu sunt frumoase nici în realitate. Vânătăile sunt mari și umflate cu coji de sânge lipite pe ele. Buzuele se sparg, sângele sare, membre se rup însoțite de efecte sonore. Dar chiar și așa nu este o violență neapărat grafică. Nu vedem ochiul Jokerului cum se scurge, îi vedem doar înfricoșătoarea și stilizata orbită tăiată și deja goală. Amplasarea panourilor face mai mult decât să concentreze acțiunea și să îi ofere un caracter cinematic. Apare un contrast puternic înre panourile mici și imaginile care ocupă o pagină întreagă, imagini care de obicei îl înfățișează pe Batman. Merg foarte bine cu tema care începe să fie explorată din a doua jumătate a cărții și anume eroii văzuți drept zei. Iar Batman este un zeu. Unul al lunii, al umbrelor, al forței revoluționare și subversive. Este mai mare și mai puternic decât toți ceilalți, chiar dacă până la urmă nu este decât un om. Miller și Klaus reușesc foarte bine să facă secvențe de acțiune intense, pline de dialog revelator și se folosesc de fiecare panou pentru a schița ceva, fie lumea sau personajele, fie pentru a adânci mai bine atmosfera, păstrând un aspect cinematic și fără să plictisească. Îmi plac mult panourile mari înconjurate și un pic acoperite de panouri mici. Iar din punctul acesta de vedere, DKR merge pe urmele lui Will Eisner și ale lui Steranko.
De asta Dark Knight Returns este o bandă care reușește foarte bine să spună o poveste, dar dacă ar fi doar atât nu m-aș obosi să vorbesc despre ea. Aici stă adevărata calitate a cărții, în subtext, în ceea ce sugerează și în ideile pe care le vehiculează. Banda începe cu un Bruce Wayne un pic sinucigaș, amar, plin de regrete și căzut în patima alcoolului. A renunțat la luptă, la prietenii și la idealurile sale. Își petrece viață așteptând și chiar încercând să moară. A renunțat la Batman. Punct pentru Miller. Aici Bruce Wayne și Batman nu sunt aceeași persoană. Bruce este un om slab și bătrân, apăsat de timp și de pierderi. Lumea în care își poartă ultimele suflări patetice este decadentă, sumbră, haotică. Orașul întreg este o pradă pentru cea mai tânără generație. În lumea această nouă, din cauza Mutanților, o gașcă de delicvenți juvenili, se reiterează originea lui Batman; acesta ia din nou naștere în corpul bătrânului Wayne. Batman este o forță a naturii ce izvorăște din psihicul răvășit al lui Bruce Wayne și nu doar o identitate secretă sau un costum. Este o latură eroică a unui om frustrat sexual, confuz și care trăiește încă cu răvășitoare intensitate omorârea părinților săi. Asta face Bruce Wayne. Canalizează tot ceea ce este mârșav, uman, negru în sufletul său, fie tensiune homoerotică, fie durere, în ceva frumos, izbitor și demonic. Și nu se mulțumește să se ridice pe sine deasupra omului de rând și să facă din carnea sa un instrument perfect pentru a răni, dar și o carcasă goală numai bună de a fi lovită. Se coboară asupra tinerilor delicvenți și le oferă un idol, un model cu adevărat de urmat, iar ei îi calcă pe urme nu din frică, ci pentru că vor să fie ca el și știu că îi va învăța. În modul acesta Batman nu este numai Bruce ci o întreagă generație.
Deși Batman este născut din om, Superman îl consideră egalul său. Iar aici Superman zdrobește o explozie nucleară la piept... Dar nu sunt același lucru, nu sunt făcuți din același material. Superman este un zeu al soarelul, un titan înlănțuit cu frică, gată să lupte în războaie în care nu crede și să îl omoare pe cel care i-a fost cel mai bun prieten. Nu există numai dihotomia Batman/Bruce Wayne, ci și cea Superman/Batman. Nu îmi place foarte mult caracterizarea oferită lui Clark aici din câteva puncte de vedere. În primul rând pentru că este folosit pentru a-l fetișa pe Batman, dar trebuie să recunosc că este foarte interesantă și nu la fel de evidentă ca alte antiteze. Superman este și un zeu al naturii, fiind un exponent al evoluției foarte lente.
Este un...conservator. În timp ce Batman este un zeu al citadinului și al antropicului. De aceea trebuie să fie mai întâi om, nu pentru a fi pus într-o relație drăguță cu cea mai puternică creatură de pe planetă. În carte este acuzat că ar fi fascist. Nu pricep la ce naiba se referă americanii când zic de fasciști. Caracterizarea și acțiunile sale aduc mai mult cu cele ale lui V, dar nici chiar anarhist nu l-aș considera. Este pur și simplu un agent al schimbării, chiar dacă această necesită distrugere. Și mai e o chestie. Frank Miller este catolic. Tema mântuirii și a învierii este destul de puternică în Born Again. În ASBRBW Superman merge pe apă, pe lângă faptul că este un zeu al luminii(asta îl alimentează). Aici Batman își înscenează moartea și învie, iar destul de des îi este suprapusă o cruce pe față...Doar un gând.
Că tot veni vorba de satira socială creată de Miller prin intermediul ecranelor de televizor. Ceea ce au făcut autorii cu ele a fost mai multe decât pur și simplu exprimarea punctului de vedere cu privire la unele situații din cultura și politica americană a acelor ani. A transformat banda desenată într-un mediu la fel de valid pentru exprimarea opiniilor ca orice alt mediu cultural. Nu contează dacă erai de acord sau nu cu ce zicea despre administrația lui Reagan. Important este că a zis ceva. L-a parodiat pe președinte și a transformat banda în ceva mai mult decât într-o poveste cu bărbați în spandex aruncându-și pumni. Și pe lângă asta, a aruncat câteva bucăți de satiră și la adresa televiziunii pe care le putem simții și astăzi. Avem și acum talk-showuri ca cele din DKR, cu gazde care înclină în favoarea unui invitat, sau cu tipi gălăgioși care nu au habar despre ce vorbesc.
Așa că Dark Knight Returns este o bandă bună. O bandă foarte bună. Batman nu este psihopat în ea, este un personaj complex și violent. Este o diferență. Nu a perfecționat atmosfera noir hard-boiled ca Brubaker, nu se afundă în toate conceptele delirante posibile în benzi cum o face Morrison, nu stăpânește SFul ca Ellis sau ca Fraction, nu dispune de sensibilitatea artistică a lui Gaiman, și nici nu există sinergia dintre artă și cuvânt cum apare în lucrările lui Jeff Smith...dar știți ceva? Le-a anticipat, le-a influențat într-un mod sau altul fără să tranforme pe nimeni într-un epigon al său(poate doar pe Millar, ce nume fatalist). Da, existau benzi care să conțină elemente similare cu ale sale, dar de ce doar după DKR au pătruns în mainstream?
