Daredevil este unul dintre supereroii mei preferați, în primul rând datorită seriei lui Miller, care l-a transformat într-un soi de Batman ninja cu mai multe legături amoroase. Și tot am auzit pe interneți că de prin 2001 până în 2006 cineva a tot scos un Daredevil mai fain decât al lui, adică seria în cauză, așa că m-am apucat să o citesc și pe asta…Pot să spun că mi-a plăcut, iar acum să vedem de ce.
De obicei pun scriitorul înaintea artistului, pentru că sunt mai interesat de poveste decât artă, dar ceea ce face banda asta să fie o narațiune foarte bună este arta. Meleev a reușit cumva să atingă un compromis, un echilibru între artă și ilustrație, desenele sale ridicând-o deasupra genului. E destul de clar că nu este o bandă cu supereroi, dar nici una polițistă, noir sau manga, deși apar destul de des supereroi, personajul principal fiind unul, mafioți și conține destule teme noir. Contrastele puternice și jocurile de umbră accentuează ambiguitatea morală ce caracterizează aproape toate personajele din bandă, iar fundalurile zgâriate și oamenii conturați ca niște crochiuri sugerează tensiunea emoțională ce încarcă lucrarea, uneori duce la nebunie .
Artistul se pricepe de minune să își muleze stilul pe anumite perioade și genuri, fără să creeze discontinuități între porțiuni ale benzii, dar reușind să evoce diferite medii și perioade prin mici amănunte, cum ar fi textul neîncadrat găsit mai degrabă în manga(și nu numai, numărul 57 este plin de asemenea aluzii la banda desenată japoneză).
Personajele îi sunt frumos proporționate, foarte expresive și în ciuda aspectului de schiță sunt destul de realiste, iar emoțiile pe care le afișează sunt veridice. Deasemenea secvențele sale de acțiune sunt superbe, fiind pline atât de forță, cât și de grație(dacă personajul dispune de așa ceva), iar modul cum arată Daredevil în umbre este înfiorător. Amplasarea panourile este inteligentă, reușind să ofere momente cinematice de relaxare, după câteva pagini pline de dialog, astfel un număr poate fi citit destul de repede și totuși să ofere destul de multă narațiune. Și că tot veni vorba de personaje, aici și orașul este un personaj. Nu e la fel de evident, literal sau utilizat ca în Starman, Sandman, Invisibles, dar orașul se schimbă cu timpul și comunică cu noi prin tarabe de ziare, îmbrăcăminte, mașini și postere. A, și coperțile sunt foarte faine.
Știu că în destule elemente pe care le-am menționat e posibil și foarte probabil să-și fi băgat coada și să fi pornit de la Bendis, dar sunt la fel de sigur că dacă nu ar fi fost Maleev ci un artist mai slab, nu ar fi avut nici pe departe același efect.
Așa…ce am uitat. Cum e povestea? E ok. Se întâmplă lucruri. Da, lucruri mari și impresioanante, cum ar fi faptul că Daredevil devine Kingpin, sau că presa află despre adevărata sa identitate, dar se trece cam ușor peste ele, pentru că am l-am citit pe Bendis și nicio bandă de a sa nu mi-a plăcut la fel de mult ca asta. Știu ce poate, cum povestește și cum își crează personajele, iar aici nu este Bendis. Nu este un scriitor prost, doar că nu este unul chiar așa de bun. Un talent al lui Bendis este că își gândește seriile din timp, iar asta se vede și este chiar interesant, dar mă întreb uneori cât MGH(paractic, steroizi mutanți) a putut să producă Owl, din moment ce îl făcea din propriul țeșut, de îl găsim în bandă până la sfârșit, în condițiile în care el a fost oprit destul de timpuriu în poveste. Dialogul este realist, cu persoanje care chiar dialoghează, fac glumițe și se întrerup, nu doar țin discursuri. Știu că banda încearcă să pună întrebări referitoare la personaje și la rolul lor, să le adâncească și să le transforme în ceva mult mai realist. Dar și asta veni cel mai mult din arta lui Maleev. Bendis propune niște dileme pe care nu este pregătit să le rezolve, cred că cel mai evident astfel moment fiind arcu intitulat Decalog(care nu are 10 numere). Ceea ce încearcă Bendis să facă aici(deconstrucția, realismul, schimbarea de paradigmă, analiza psihologică dar și culturală până la metaficțiune),Gaiman a realizat acum 20 de ani în Black Orchid și foarte bine. Desigur, Gaiman este un scriitor mult mai bun, iar McKean un artist desăvârșit...dar trebuie să fii așa ceva dacă vrei reconstruiești prin proprie putere un simbol atât de mare.
Până la urmă, este mai bună decât seria lui Miller?
Da…și nu. Personajele sunt mai bine conturate, mai realiste și oarecum mai umane, arta este mai…artă din foarte multe puncte de vedere, dar parcă îi lipsește ceva. Un lucru e cert, Miller a fost mai vizionar, pentru că în momentul când s-a apucat să scrie la Daredevil, banda era una mediocră, iar el a făcut-o să fie printre cele mai bune scoase de Marvel la acea vreme, adâncind personajele și experimentând cu mediul, în măsura în care putea. Deasemenea, Miller se pricepe foarte bine la spus povești, care să mai și însemne ceva. Daredevilul lui Bendis minte și înșeală, cade pradă crizelor de furie și este cam…invincibil, toate astea fără să sufere o prea impresioanantă călătorie spre refacere spirituală.
Concluzie…Mi-a plăcut, e bună, dar nu-i revoluționară.
