Recomandare
Watchmen trebuie citită numai după ce s-a acumulat ceva experiență cu mediul și nu din cauză că vi s-a părut filmul interesant. Dark Knight Returns mai merge(deși după ce l-am recitit pentru ”recenzie” mi-a plăcut mult mai mult decât prima oara), dar Watchmen, e de citit, doar că nu la început.
Introducere
Watchmen a pornit ca un proiect al lui Alan Moore pentru o bandă care să îi aibă în centru pe eroii de la Charlton Comics, bandă în care să îi deconstruiască și să zică o ultimă poveste cu ei. Firul narativ cred că ar fi fost destul de similar cu cel al produsului final. Până la urmă cei de la DC s-au gândit că ar fi mai bine să nu îi irosească într-o singură poveste, în schimb l-au lăsat să-și ducă la împlinire ideea, folosind personaje similare acelora. Având posibilitatea să zămislească personaje proprii, deci un grad mult mai mare de libertate, conceptul a prins amploare, devenind mai puțin despre acei eroi și mai mult despre benzi în general. Banda lucrează pe multe nivele, este foarte densă, bine desenată, dialogul are calități poetice și niciun cuvânt nu este în plus. Este cosiderată de unii cea mai bună bandă desenată creată vreodată. Eu zic că în mod sigur nu este. Poate sunt doar eu, dar mi se pare seacă, lipsită de suflet și de intenție artistică. Este o pură operă de inginerie naratorială, destul de interesantă, dar finalmente superficială în presupusa ei adâncime. Este concepută cu scopul de a fi citită de vreo cinci ori pentru a fi înțeleasă cum trebuie și după a treia recitire m-am plictisit. Sunt câteva chestii destul de tari care rezultă din asta, despre care vorbim mai încolo, dar cele mai multe referințe sunt închise în operă. Mă enervează că are caracter biblic. Nu ca text religios, ci ca mod de scriere intenționat lacunar și ambiguu. Dacă în V for Vendetta ambiguitatea punea în balanță antiteza dintre fascism și anarhie(individualism și colectivisim și tot așa), aici ambiguitatea textului lasă loc numai unor posibile relații dintre persoanje, unor evenimente pe care este posibil să le alterat…nu vorbește despre nimic uman, nimic spiritual, nimic artistic, nici chiar despre benzi nu mai vorbește înafara narațiunii după prima citire și nu îmi place deloc atitudinea reverențioasă pe care unii o manifestă față de Watchmen. Nu neapărat pentru că nu o merită, ca orice operă de calitate cere respect, dar nici până la fervoare religioasă. Mai ales că apare în detrimentul altor benzi, poate mai bune. Mi-e frică să nu se fi înfiripat în conștiința colectivă drept ROMANUL GRAFIC, nelâsând loc altuia.
Dar să vorbim despre ceea ce este banda și nu despre ce nu este?
Artă și structură
Un aspect de multe ori evocat, dar de prea puține ori detaliat, este arta din Watchmen. Se vorbește despre simbolurile inserate, despre acțiunile personajelor atât din prim-plan cât și din fundal, dar se trece cu vederea peste două puncte importante. Faptul că fiecare panou și pagina sunt atât de muncite, detaliate și încărcate încât fiecare pagină este memorabilă în felul ei și mai important chiar, faptul că arată ca o bandă desenată stereotipică fără să fie aproape deloc ca una. Amplasarea panourilor într-o grilă de nouă panouri nu are ca scop doar nașterea unui efect cinematic, numai bun pentru înghesuit narațiune atât textuală cât și non-textuală și plictisirea mea, ci mai realizează ceva. Atrage după sine structura unei benzi arhetipale, amintind de primele benzi ale lui Ditko la Spider-Man, sau de Piracy(din câte am înțeles nu numai) de la vechiul EC comics. Toată povestea secundară cu Tales of the Black Freighter este un omagiu adus poveștilor horror și de aventuri publicate la EC Comics. Iar asta face ca vizualul să fie intens, într-un mod care să nu deranjeze sau să obstrucționeze narațiunea ci să o amplifice.
Faptul că este desenată și colorată în stilul benzilor europeene, îi conferă autenticitatea de care vorbeam, dar designul personajlor puternic inspirat din eroii de la Charlton Comics, grila aranjată de nouă panouri și aluziile la alte benzi, îi atribuie calitățile şi autoritatea unei benzi primordiale. Iar combinația aceasta între stilul cinematic modern și structura frumos rafinată la care au ajuns benzile americane înainte de o perioadă lungă de declin, face din Watchmen o unealtă foarte puternică, dar și ergonomică.
Despre simboluri și planurile narațiunii nu vorbesc că sunt destul de evidente și s-ar putea să las impresia că nu fac decât să traduc și să parafrazez pe alții, la cât de discutat este aspectul acesta al benzii.
O altă chestie interesantă care se leagă de artă și de structură este un pic din ideologia cubismului, îmbinată cu ceva șamanism. Ozymandias se folosește de ecranele televizorului pentru a extrage cunoaștere absolută din haos. Un lucru asemănător o face și vânzătorul de ziare, fiind bombardat cu toate titlurile și subiectele odată. Dr. Manhattan cunoaște realitatea în toate planurile temporale și spațiale, fiind aproape omniprezent și omniscient. Iar același lucru îl facem și noi, ajutați de panourile îngrămădite. Banda desenată prin forma sa, face același lucru cu noi, oferindu-ne informația nu neapărat într-un mod liniar, nu neapărat înșiruit. Dar dacă este să laud Watchmen și pe creatorii săi pentru ceva, bucata asta de metaficțiune trebuie să fie. Restul treacă-meargă, am văzut în alte benzi și mi-a plăcut mai mult, dar asta n-am văzut decât în Bodyworld și Black Hole și doar Bodyworld s-a apropiat de banda lui Moore.
