Personaje
Am stabilit deja originea mai mult sau mai puțin secretă a personajelor din Watchmen, dar mai are o nuanță. Nu sunt eroii aceia de care vorbeam. Sunt alți, la suprafață construiți nu după tipologii din interiorul benzilor, ci după percepția publică a super-eroilor, oferind cărții intenționat un pic de ”camp” și de auto-ironie, suficient cât să se strecoare în post-modernism. …Până acum nu am zis aproape nimic despre personaje. Sunt interesante și bine concepute. Asta nu înseamnă că ar fi plăcute, umane, nu te poți regăsi în niciunul și nici chiar realiste nu sunt. Nu sunt caractere, ci tind să dea în arhetipuri. Desigur, nu sunt cele clasice, sunt unele noi, specifice mai degrabă mediului. Nu sunt pur și simplu super-eroi fără puteri, ci oameni normali jucâdu-se de-a super-eroii. Este adevărat că spun lucruri care sună bine, unele pe care chiar le-ar spune oameni reali, dar adevărul este că oamenii nu prea poartă dialoguri ca cele din carte. Mai degrabă l-aș întâlni pe pe Jack Knight(Starman),sau pe Cassiday(Preacher), ori pe Scott Pilgrim, decât pe Rorschach sau pe Nite Owl. Nu este un defect al cărții, dar vreau să scot asta în evidență spre a descuraja descrierea lui Watchmen drept…realistă.
Toate persoanjele sunt atât de prinse în mascarada asta cu chpuri false de eroi încât își pierd umanitatea. Nite Owl II este un tocilar atât de obsedat de ideea de super-erou, încât a imprimat în persona sa tot ceea ce ține de ființa sa. Până și sexualitatea. The Comedian, antieroul prin excelență, este crud și nepăsător; face ceea ce trebuie pentru că are ocazia să rănească oameni. Dar el este singurul care își dă seamă de joaca lor și astfel iese din tipar, suferind o oarece evoluție, chiar dacă nu își schimbă atitudinea. Rorschach reprezintă sublimarea esenței eroilor lui Ditko, ideologia îi e personalitea și vice-versa. Niciun compromis, nicio relaxare, nimic elastic. Totul trebuie să se învârtă în jurul luptei cu injustiția, comuniștii, cu poponarii și curvele. Altceva nu există și nu contează pentru el din cauză că Walter Kovacs a fost omorât de aceștia de mult timp. A rămas doar Rorschach, doar o mască, nu o personalitate secundară. Silk Specter este o critică adusă eroinelor și a supra-sexualizării lor. Ozymandias încearcă să ofere o rațiune jocului. Dacă în timp ce restul măștilor au fost cuprinși de nevroze, ori nu a fost niciodată atât de implicați în toată treabă, Ozymandias se transformă în altceva , într-un răufăcător. La Dr. Manhanttan lucrurile stau un pic altfel. El este singurul care are cu adevărat super-puteri și până la urmă singurul supererou adevărat, dar nu neapărat din cauza asta. Tot numărul dedicat originii sale, pare un Secret Origin și are structura unuia. Renunță la costum, dar are un simbol, iar corpul său albastru este până la urmă costumul său. Dar și mai important. Menține Status-Quoul chiar dacă ar putea schimba ceva. Toată situația pe care Ozymandias se chinuie să o rezolve apare din cauză că Manhattan s-a lăsat manipulat de guvernul american…ca un adevărat supererou. De asemenea personjale reflectă într-un fel și audiența benzilor și nu numai, dar despre asta fiind vorba, la asta mă refer. Nite Owl este cel care a renunțat la benzi și se mulțumește să își mai admire colecțiile strânse cu rușine pe sub un pat. Cu toate acestea nu poate să experimenteze cu adevărat un mediu nou și este gol, trist, prins într-o apatice auto-impusă. Prin contrast, Rorschach nu a renunțat niciodată la ele și a continuat obsesiv, refuzând să încerce altceva.
Pasul
De ceva vreme se pune problema decomprimării poveștilor din benzile desenate. Adică panouri mai puține pe pagină, dialog mai lejer și mai puține cutii cu text. Asta pentru a pune emfază pe atmosferă, pentru a adânci personajele, chiar dacă înseamnă că cumperi 6 numere pentru o poveste pe care o puteai citi în două. La nivel editorial/de marketing treaba asta se face pentru a scoate colecții(trades) de 6 numere, care pare-se că se vând mai bine și aduc mai mult profit decât numere individuale. Sunt mulți porniți împotriva atitudinii acestea. Mie unul îmi convine. În primul rând pentru că nu suport modul hiper-comprimat de a scrie a lui Stan Lee(și a altora de pe vremea aceea), care face totul să se simtă lipsit de naturalețe și nu mă afectează emoțional deloc.
Nu aș zice că Watchmen este decomprimată, dar reușește cumva să insereze într-un singur număr chiar mai multă narațiune decât se făcea uneori ”pe vremuri”, iar în același timp să fie foarte atmosferică și să lase un impact emoțional asupra cititorului. Îmi place foarte mult asta. A pionierat un vizual cinematic, cursiv și liniar în benzi, dar după cum am spus, spre deosebire de stilul cinematic din Daredevil, sau Dark Knight Returns, are și un rol metaficțional. Însă nu consider că pe lângă acela au explorat mai multe lucruri care se pot face numai într-o bandă. Ca poveste demonstrează măiestria lui Moore de a gândi o narațiune complexă, multistratificată, dar totuși destul de plăcută. Fragmentele de flashback se suprapun foarte bine peste situațiile din prezentul benzii și vin tocmai atunci când interesul cititorului pentru acele situații este maxim.
Simbolistica
Cartea este plină de simbolistică. Juxtapuneri, recurențe, tipare etc. Cele mai mult nu se observă decât după câteva recitiri și oferă întradevă plăcere în momentul când sunt descoperite…De aceea nu prea vreau să le detaliez. Hai să zicem că fața zâmbărățeață apare când într-o situație este vorba despre Comediant, iar celelalte personaje nu îți dau seama de asta. Tales of the Black Frighter reflectă călătoria, mai mult interioară, a lui Ozymandias. Ceasul apare frecvent de-a lungul poveștii, dar în special când este vorba despre Dr. Manhattan. Și da, construcția asta barocă oferă oarece satisfacție, dar trebuie să te întrebi: ce te învață? Vorbește despre ceva? Dacă îți dai seama că toată banda este vorba despre tipare, afli mai multe despre lume, artă, sau chiar despre personajele astea? Până la urmă nu relevă decât munca depusă pentru zămislirea benzii. Din punctul meu de vedere,probabil eronat, este mai mult o lucrare de inginerie. Dr. Manhattan vede numai tipare, dar nu le oferă importanță. Ozymandias caută tipare cărora să le ofere o importanță ezoterică, Bernard cel mare face același lucru, în fața unei clădiri deținute de Ozymandias chiar, în timp ce Bernard cel mic refuză să cread că ele există. Atunci când simți o plăcere intelectuală pură când cauți după toate acestea, te transformi într-un personaj al benzii, într-un arhetip. La fel ca în textul biblic, aceaste legături au rolul de a demonstra existența unui creator superior demn de venerație. Iar când auzi vorbindu-se despre Alan Moore, nu auzi discuții despre un om, ci despre un zeu. Banda te forțează să devii un tocilari, un geek, iar odată ce ești unul, nu ai altă alternativă decât să cazi în cel mai pur extaz în fața lui Watchmen, pentru că este ceea ce ai vrut dintotdeauna. O bucată concentrată de legături numai bune de degropat și catalogat. Este încununarea a zeci de ani de studi al continuității benzilor desenate, care își alimentează valoarea prin ea însăși. Watchmen a devenit o carte sfântă, iar odată cu asta, indiferent de calitatea sa, a lovit puternic, dar subtil, nu numai industria benzilor, cât și forma de artă ce ar fi putut să devină. Asta pentru că spre deosebire de Stan Lee, Moore a căpătat recunoaște și înafara benzilor desenate cu Watchmen, apare pe liste cu cele mai bune cărți (desigur nu foarte academice), iar existența sa pe listă instituie un canon iviolabil pentru mulți. Afirmația că o altă bandă ar fi mai bună, este blasfemică, motiv pentru care nu poate fi scoasă sau detronată de pe listă. Astfel se crează un cerc vicios.
Concluzie
Este o lucrare seminală a benzii desenate care se merită citită și cam tot ce s-a făcut în mainstreamul american îi este tributar într-un fel sau altul, dar asta nu înseamnă că este irevocabil cea mai bună. Trebuie să fii obtuz să încercă să închizi o frântură de cultură într-o ierarhie. La fel de importante au fost și benzile lui Eisner sau Little Nemo, dacă nu chiar mai importante, dar nu le văd niciodată invocate ca pe un soi de sfinte Graaluri ale tocilerimei. Dacă am fost dur cu ea pe alocuri, nu a fost nevoia de șoca și de a atrage atenție, ci pentru că am văzut chiar și niște bloguri românești care ridicau până și filmul în slăvi ca pe cine-știe-ce minune narativă. Ceea ce printre altele ar înseamna că ar trebui eu să tac din gură sau că influența ”criticii” străine este prea puternică.
