Când se vorbește de Frank Miller, una dintre cele mai des aduse laude ar fi cum că ar fi introdus elemente mai întunecate și mai ”edgy” în poveștile sale. Oamenii ăștia habar n-au despre ce vorbesc. Știu asta pentru că am fost și eu printre ei, dar între timp m-am vindecat. Miller a adus genuri și stil. Că omul nu e foarte normal la tărtăcuță asta este partea a doua. Aici o să vorbesc numai despre Daredevil scris și desenat de Miller, adică #168-191, Born Again fiind o cu totul altă mâncare de pește, atât artistic cât și tematic, chiar dacă unele teme sunt comune[i], pentru că sunt specifice lui Miller, ele sunt tratate diferit.
În foarte multe dintre benzile americane este o lipsă completă de sinergie dintre artă și poveste[ii], iar între anii 50 și 80 această crevasă care se forma între rolul scriitorului și cel al artistul a crescut vertiginos. Rezultatul acestei lupte dintre egourile artistice, chiar dacă rezultă o operă bună[iii] sau chiar o lucrare excelentă[iv], este mult mai apropiat de o proză cu foarte multe ilustrații, sau o pictură/grafică cu bucăți de text lipită peste ea.
Daredevil de Miller este în parte continuatorul um…spiritual al lui The Spirit. Atât în tonul poveștii, cât și vizual. Nu există nici virtuozitate literară, nici artistică în banda lui Miller. Există numai povestea, spusă printr-un nou limbaj, unul în care cuvântul contează mai mult ca formă, conținutul frazelor fiind doar un fundal pe care alunecă narațiunea. În acest limbaj replicile se împletesc cu acțiunile, se completează, se amplifică și devin lipite inextricabil.
Fiecare linie, bordură sau literă de pe pagina unei benzi poate și trebuie să comunice, direct sau indirect cu cititorul. Simpla absența a conturului unui panou lungește momentul respectiv și tensionează acțiunea din el, în timp ce un panou subțire și lung sugerează fie accelerație dacă este poziționat vertical, fie opusul, o mișcare foarte lentă, dacă se află orizontal. Și chiar dacă lucrurile astea sunt elemente de bază în teoria imaginii pe care aproape toată lumea le cunoaște, din păcate nu le-am văzut folosite foarte des până la un anumit punct.
De asemenea Miller se joacă frumos cu iconografia, de multe ori reducând personajele numai la elementele care îi simbolizează, restul devenind o umbră neagră. Găsesc ceva puternic în asemenea imagini, atunci când sunt folosite cum trebuie. În plină tradiție noir, orașul devine un personaj tăcut, dar omniprezent. Un personaj capricios care îl ajută pe protagonisti, dar îl și împiedică. Un personaj cu o prezență mereu vizibilă în fundal și în personajele secundare sau episodice. La fel ca în The Spirit. Se simte un interes puternic pentru structură, aranjamentul panourilor chiar dacă nu este foarte constant, poartă în fiecare număr câteva motive, care pot avea sau nu legătură cu tema poveștii. Deasemenea pasul este superb, textul fiind în cantități surprinzător de mici pentru câtă poveste se spune într-un singur număr. Lucrul acesta realizându-se prin numărul de panouri. Chiar și înainte de epoca widescreen, numărul de panouri pe pagină nu depășea foarte des nouă, poate nici șapte. De foarte multe ori în Daredevil sunt în jur de 15 panouri pe pagină.
Daredevil deși foarte determinat și deținând abilități supraumane, este până la urmă doar un om. Își interiorizează trăirile, se luptă cu simțul datoriei și cu propriile dorințe. Are crezuri după care se dictează, nutrește simpatii și antipatii; este chinuit de spectrul înaintașilor săi dorind mereu să le onoreze amintirea. Simte și este confuz în sentimentele sale, prins fiind între atracții, nostalgii și nevoia de împlinire afectivă. Clocotește furie în pieptul său, stârnită nu numai de acțiunile injuste ale altora, cât și de propriile slăbiciuni; furie pe care nu o acceptă și nu o îndreaptă mereu acolo unde trebuie. Daredevil este construit după un erou noir, dar și după un samurai sau un ronin, umblând printre mizerie, crimă și violență reușind să se păstreze curat, chiar dacă deziluzionat pe alocuri. Întâlnește câteva fame fatale, iar atracția dintre ei este electrizantă.
Și de asta Daredevil este o bandă specială, pentru că nu este o bandă cu supereroi, ci mult mai aproape de ceea ce a ajuns a fi considerat ”postsuperhero”. Se găsește o fuziune de noir și de xia aici, cum nu am mai văzut decât recent în Immortal Iron Fist. Iar lucrul acesta nu poate fi realizat altfel decât abandonând câteva dintre perceptele benzii din genul căreia evadează. Nu este optimistă, personajele nu sunt pure, amenințările nu sunt fizice, moralitatea nu este obiectivă și clară. Nu se duc lupte între eroi frumos colorați și răufăcători egal de penibilie, iar conflictele nu se nasc din dorințe primordiale de a distruge sau de a apăra. Ele au cauze culturare, complexe și abstracte. Mai importantă decât iubirea, decât dorința, este onorea și datoria. Iar răufăcătorii nu sunt savanți nebuni, ci asasini sau gangsteri.
Strașnică bandă! Sunt trei volume de Daredevil Visionaries care adună toate numere lui Miller, dar sincer îl recomand numai pe al doilea. Primul este Miller numai desenând, iar al doilea deși are una dintre cele mai bune povești din toată seria, finalul în care Daredevil joacă ruleta rusească cu Bullseye, per total, numele cuprinse între apariția și moartea Elektrei sunt cele mai bune.
