Batman: Year One și Daredevil: Born Again

recomandari si discutii infierbantate despre romane grafice

Batman: Year One și Daredevil: Born Again

Postby Engineered » 30 Jun 2010, 01:00

Fac un post dublu pentru că nu am foarte multe de spus despre ele. Sunt povești bune, desenate foarte bine, importante pentru personaje și pentru direcția în care s-au mișcat cele două personaje de-a lungul timpului, dar cred că lucrurile nu ar fi fost mult diferite fără ele. Miller a pus deja bazele personjelor în operele sale precedente și ce a făcut în astea două, considerate acum, romane grafice este mai mult o retușare a caracterizării și stabilirea genurilor în care să lucreze cel mai bine cei doi super-eroi.

Am menționat în postul despre Dark Knight Returns că o cârcoteală adusă celor două povești și a interpretării lui Miller asupra lui Daredevil și Batman, este că în anii 70 deja se începuse o întunecare a poveștilor în care participau. Cu toate că este adevărat, direcția pe care a luat-o Miller a fost complet diferită de cea pe care se mergea, insuflând foarte multe elemente de noir, dar și modificând unele aspecte ale personajelor, care acum se văd detrimentale în evoluția lor și a universurilor în care își duc veacul. În Daredevil a introdus și câteva tendințe de manga, deși aici mult mai slabe, care interacționează foarte interesant cu atmosfera urbană. În Daredevil, lucrurile care ar putea fi considerate întunecate, înainte de venirea lui Miller, erau forțate, nu aderau la o temă a personajului și a benzii. Pentru că aproape tot ce a făcut Miller la Daredevil a fost o operă destul de umanistă, spunând povești despre personaje vulnerabile din toate punctele de vedere dar și construite în jurul unor arhetipuri mai vechi decât cele prevalente în benzile desenate la acea vreme. Până la el, în cea mai mare parte tot povești cu supereroi erau, chiar dacă Bullseye era un psihopat, sau un personaj secundar este forțat să întrerupă o sarcină. Știu că sună ciudat să spun asta, ținându-se cont de reputația scriitorului de a fi lipsit de umanitate în operele sale, reputație îndreptățită, dar ambele sale tururi prin Daredevil îmi par destul de sensibile.

Cât despre Batman, lucrurile stau complet pe dos. Batmanul lui Miller este cât de îndepărtat de umanitate se poate. Cei ai lui Englehart sau Oneil erau mult mai apropiați de niște eroi byronic. Personaje umane, duale, conștiente de sexualitatea lor, conștiente de statutul social pe care l-au moștenit, care nu se fereau să se folosească de dominanța lor erotică pentru a-și răpune adversarii și capabile să cadă pradă emoțiilor. Bruce Wayne nu era doar o mască, ci un element integral al poveștii, al personajului. Era ceva clasă în acel Batman, dar în același timp era ceva vulnerabil, o limitare a potențialului său. Nu e un rol capabil să susțină tensiunea epică demnă de un personaj atât de importantă din grădina lui DC. Miller i-a interiorizat toate conflictele, dând naștere unei creaturi de o frustrare nemărginită, dar și infinit de determinate. L-a făcut pe Batman să fie ceva mai mult decât un om, trupul său fiind abuzat în cele mai violente moduri, dar după perioade de recuperare este din nou pe picioare gată să se lupte. Superman și Wonder Woman nu sunt personaje complexe, totuși sunt puternice. Nu numai fizic, dar prin prezența lor mitică exercită o influență chiar și asupra cititorului, iar dacă este ca Batman să stea alături de cei doi, trebuie să devină la rândul său subiect de mitologie. Conflictele dintre Batman și galeria sa de infractori sunt cu atât mai puternice cu cât, metaforic vorbind, sunt rezultatul propriilor sale traume psihologice. Fără Batman nu ar fi apărut Joker sau Two-Face sau Catwoman, însă dacă ar fi ca Batman să dispară ei ar consuma Gotham. Este practic o alegorie pentru întreaga dilemă umană.
Born Again este o poveste în care două lucruri lucrează foarte mult în subtext: mântuirea(Born Again, duh...Miller nu e foarte subtil să știți) și visul american. Povestea curge cam așa: Kingpin află cine este Daredevil, îi distruge viața lui Matt Murdock, aproape că îl omoară, dar avocatul orb reușește să scape. Este salvat de o călugăriță, care se presupune că ar fi chiar mama lui și încetul cu încetul se pune pe picioare, la propriu. Când își dă seama că Daredevil nu e mort, ăla mare și gras se foloște de mijloace din ce în ce mai disperate de a-l găsi și folosi pe post de fertilizator, mergând până la a se utiliza de un soldat psihopat, ce aduce intenționat foarte mult cu Rambo. Daredevil nu îl poate învinge, vin Avengerii și totul se termină cu bine, Matt începând o viață nouă alături de iubita sa dependentă de droguri care i-a vândut identitatea.

În practică merge mult mai bine decât narațiunea mea relativ derogatorie. Arta lui Mazzuchelli este de remarcat în unele scene și în coperți, dar per total parcă tot se vrea o imitare a lui Millar, întrecându-l mult în finisare, mimică, limbaj corporal, etc, dar arată ciudățel uneori, atât în amplasarea panourile cât și în stil, care are niște modificături subtile, Mazzuchelli parcă încercând să îi imite personajele un pic pătrățoase ale lui Millar, dar din când în când uitând asta. Banda asta l-a propulsat totuși în industrie și i-a permis să se ocupe de proiecte mai personale, sau plasate înafara lumii benzilor desenate.
Ce este important la banda asta, pe lângă artă? În primul rând unii ar spune că marchează perfecționare perspectivei multinaratoriale la Mille și chiar dacă nu cred că a ajuns la mai mult de trei naratori, noi știm că deja o mânuia deja foarte bine din Ronin. Influența filmului deși prezentă, cred că este mult mai slabă decât în restul benzilor sale. Umbrele puternice poate aduc a noir, iar Nuke e clar gândit după Rambo, dar nu admirativ, nu ca ceva ce ar dori să aducă în formatul unei benzi desenate cum face de obicei. Povestea nu e polițistă; nu avem o femme fataile, nu avem eroul chandlerian care pășește printre infractori și totuși își păstrează virtuțiile, nu avem mister. Iar John Rambo este folosit drept model pentru Nuke, probabil din cauză că Miller militează în bandă împotriva mentalității întruchipa de acesta. El îl vedea ca pe o corodare a idealului american, o diluare a visului de libertat, de către administrația Reagan, motiv pentru care îl pune pe Nuke în antiteză cu Captain America, care ar fi ultimul dintre cei care înțelege cu adevărat visul american și înțelege că nu înseamnă un scaun în biroul oval.

Asemeni lui Moore în Swamp Thing, în momentul când apar alți eroi aici, ei sunt deificați și chiar dacă apar în doar câteva panouri, influența lor este puternică și impactul pe care îl au asupra poveștii imens. Că e bine sau că e rău, aici Miller a fundamentat faptul că Matt Murdock nu e foarte întreg prin encefal și că dacă îl împungi destul de mult timp, chiar dacă nu poate vedea roșu în fața ochilor, tot îți va crăpa capul. Ca trăsătură a personajului nu mi se pare un lucru rău, dar de atunci, fiecare scriitor s-a folosit de asta de parcă Daredevil nu l-ar fi salvat pe Bulleye de pe șine, după care să țină comisarului o predică despre cât de insignifiant este el în fața literei legii. Poate doar Peter David în Death of de JeanWolff(chiar începe să îmi placă ce a făcut nenea ăla).

Okai, bună bandă, mi-a plăcut mai mult primul tur al lui Miller prin Daredevil, dar sunt eu mai ciudat de felul meu, mai ales că probabil mi-ar fi plăcut muuuult mai mult dacă aș fi știut care dracu sunt personajele alea, fiind prima bandă cu Daredevil pe care am citit-o(și m-a făcut să mă îndrăgostesc de personaj). Year One: povestea este aproape aceeași din Batman Begins numai că nu apare Scarecrow(de parcă în film ar fi apărut), nici Ras Al Gul nu e menționat, nu-i porțiunea aia despre pregătirea lui Bruce prin munți, aici apare însă Catwoman, iar Batman se chinuie să scape de corupția din Gotham...Da, nu-i aproape deloc ca Batman Begins. Au făcut Dini și Bruce Tim cândva un spin-off de la Batman TAS, Mask of the Phantasm, parcă. E la fel ca secvențele de flashback din ăla.

Ăsta este un film noir transpus în bandă desenată și este primul semn că Miller, cel puțin în formă, s-a plictisit să scrie benzi cu supereroi. Batman este interesant ca personaj, pentru că se crează o foarte puternică dihotomie între Bruce Wayne și Batman. Batman este tot ceea ce e nobil și energic, determinat și pasional din Bruce, sugând întreaga viața din cel care rămâne doar o mască. Pentru a putea fi Batman, Bruce se transformă în ceva ce ar ajunge să disprețuiască, un playboy răsfățat care nu mișcă un deget pentru cei în nevoie. Dar nu Batman este personajul principal...ci Jim Gordon. Jim Gordon este un erou chandlerian clasic. Are chiar și propria lui femme fatale. Jim Gordon se luptă între viața de familist și ceea ce face Gotham din el. Trece printre corupție și mizerie și toată scârba pământului, imposibil să nu fie afectat, dar mereu în momentul ultimul moment reușește să nu cedeze tentației. Miller chiar a reușit să facă un personaj remarcabil din cineva care mi s-e pare groaznic de plictisitor în general.

Arta lui Mazzuchelli aici mi se pare mult mai bună. În primul rând că nu prea mai arată a artă dintr-o bandă cu supereroi. Contururile sunt mai groase, anatomia personajelor mai realistă, nici măcar Batman neavând musculatura pronunțată. Aduce mult mai mult cu Adam West decât cu Batmanul pe care îl știm și tehnic cam așa ar fi arătat pe atunci un om îmbrăcat în liliac care ar fi dorit oarece mobilitate. Amplasarea panourilor este mai clasică, dar și mult mai organică, cu câteva secvențe mute absolut uluitoare.
Deci da...cam asta este. Benzi faine. Citiți-le!
User avatar
Engineered
 
Posts: 353
Joined: 03 May 2010, 00:16

Return to Graphic novels

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 2 guests

cron