Shigurui

[Engineered]

Când m-am apucat să vorbesc un pic și despre manga, mi-era un frică, dar și speram lăuntric, să nu fiu atacat de fanii benzilor recenzate pentru eventualele imense idioțenii debitate din ignoranță. Cică am făcut o treabă bună cu Berserk, aparent Akira e prea veche să mai pese cuiva de ea, dar hai să vedem ce ne facem cu un alt favorit al multora.

Anul este 1629, iar acțiunea are loc în provincia Shizouka, condusă de fratele shogunului. Ca toți aristocrații, domnul Tokugawa Tadanaga este scrântit rău de tot, iar poziția de autoritate în care se găsește fără niciun merit personal, îi permite să comită atrocități și excese precum masacrarea a mai mult de o mie de maimuțe pe un munte sacru(băinuiesc că locul conta mai mult decât actul în sine) sau disecarea unei femei însărcinate. Narațiunea omniscientă, pe care n-am întâlnit-o foarte des în manga, ne spune că acestea sunt totuși doar relatări anecdotice fără vreo valoare istorică, așa că dacă este să emitem judecăți asupra moralității conducătorului, trebuie să ne limităm la însemnările din jurnalul consilierului său personal.

Acolo se consemnează cum Tadanaga a vrut, și chiar a reușit, să țină un concurs de scrimă, dar în care armele folosite să fie adevărate, pentru a-și sătura setea de sânge. Iar în prima rundă se întâlnește un spadasim infirm de un braț cu unul orb, însă din tensiunea ce ia naștere în public, dar și pe terenul de luptă, se simte nu numai că cei doi sunt mai periculoși decât par, dar și că împart o istorie, nu tocmai plăcută. Lupta începe și ne întoarcem în trecut să vedem cum s-a ajuns în acest punct. E cam prea încadrată povestea asta.

Cu ani înaintea confruntării, aflăm că Gennosuke Fujiki, samuraiul fără de mână, este un prodigios student al dojoului lui Kogan, un mare și sinistru maestru al săbiei și chiar posibil urmaș al acestuia. Într-o zi, un tânăr androginal, pentru că nu poate fi o producție japoneză lipsită de un tânăr androginal, dă buzna în dojo, cere să se întâlneacă cu maestrul. Îl înfrânge pe Fujiki, dar nu și pe superiorul său, iar recunoscând superioritatea stilului de luptă și de antrenament practicat acolo, se alătură...cumva. Evident, băiatul ăsta e Seigen Irako, viitorul spadasin orb. Chiar dacă pentru ceva vreme nu se vor mai întâlni în luptă, între cei doi se va înfirip„a o rivalitate pentru secretele profesorului, dar și pentru mâna fetei lui.

De aici se întâmplă niște chestii, niște trestii, niște violuri și măceluri, niște mameloane tăiate și ingerate în timpul unui ritual preparatori, chestii din astea mature, serioase și realiste.

Shigurui mi se pare un pic diferită de alte manga celebre pentru brutalitatea lor și nu din cauză e un studiu al esteticii violenței, așa cum afirmă. Din contra. Nu găsesc nimic estetic în cele prezentate, nimic care să îmi stârnească interesul pentru acțiune. Iar spre deosebire de altele, precum Berserk, personajele implicate nu au niciun fel de nuanțare, chiar sunt mult mai sumar caracterizare, deci nu prea îmi pasă de ceea ce li se întâmplă. Însă mi se pare clar că Takayuki Yamaguchi are o fascinație pentru corpul uman. Nici nu cred că e sadism, pentru că asta implică suferință, iar personajele sunt dubios de stoice chiar și în fața celor aprige pedepse primite.

La început m-am gândit că poate domnul Takayuki se mândrește cu talentul său în desen anatomic și vrea să ne impresioneze cu ale sale cunoștiințe de construcție a corpului omenesc. Dar cred că situația alta e, fiindcă dânsul perseverează chiar și la mult timp după ce ne-am fi format o părere despre stilul său de a desena forma umană. Eu cred, și nici mie nu-mi plac că citesc intenție auctorială, că artistul este sincer fascinat de trup, de musculatura sa, de modul cum clivează oasele în încheieturi și cum se așează mușchii unii pe alții. Iar doar să-l reprezinte nu îi este destul. Trebuie să îl desfacă și despice și studieze pentru a-și satisface curiozitățile, iar ce loc mai bun să facă asta decât într-o bandă desenată în care niște bărbați vântură săbii ascuțite unii în fața altora.

Pe lângă faptul că mi se pare un pic sinistră atitudinea asta(pe care nu o condamn pentru că s-a putea să fie doar o proiecție și să nu pot fi mai departe de adevăr) mă deranjează faptul că îmbracă totul într-o mantie de realism și fapt istoric chiar bine documentat, permanent susținând implicit veridicitatea celor ce ne sunt arătate. Cât o fi meritul lui Yamaguchi, cât al lui Norio Nanjo, autorul romanului ce a servit drept bază benzii, asta nu pot să spun. Însă de la incipit, până probabil la sfârșit, ne sunt servite atât prin casete de text cât și episoade informative, detalii despre diferite obiceiuri, evenimente și instituții. Să nu mai spun de stilul arhitectural și vestimentar, care din vasta mea cultură referitoare la Japonia medievală(adică wikipedia și câteva filme de Kurosawa) pare mai aproape de ce s-ar fi găsit prin secolul XVII decât ceea ce se arată prin multe lucrări ce au loc în aceeași perioadă. Iar contaminând asta cu tehnici de luptă inventate, realizări supraomenești și personaje reale hiperbolizate, nu mă ajută deloc să îmi suspend neîncredera.

Totuși ceva a făcut bine pentru mine seria asta: m-a ajutat să apreciez mult mai mult benzile lui Ennis.