Încă nu destul de apreciați

[Engineered]

Cultura populară așa cum îi sugerează și numele, produce, sau mai corect spus în cadrul ei se produc, opere care au un mai puternic caracter comunal decât cele create în spiritul artei pure/înalte/serioase/ziicumvreioricumeoteoriedestuldeanacronică. Oferind mai mult spectacol decât analiză, mai mult pentru a fi împărtășite decât interiorizate, lucrările acestea sunt consumate, rapid recontexualizate, scoase de pe soculul original, apoi intregrate în viața de zi cu zi în moduri unice de către fiecare cetățean. Apoi, din cauza producției și consumului ”en masse”(îmi place cum sună), dar și a timpului relativ scurt care se scurge între două produse artistice de la același creator sau echipă creativă cultura populară este cel mai ușor de digerat în prezent, cât timp încă este caldă, chiar și cele mai bune exemple, unele care aproape că-și depășesc statutul, pierzându-și din savoare cu trecerea anilor. Banda desenată nu e o excepție, ba chiar după muzică o consider cea mai ilustrativă formă de artă pentru aceste trăsături.

Ca atare, în ciuda listelor lungi de recomandări pe care le putem găsi, aș vrea să enumăr, și vă invit să mă ajutați, artiști care acum crează cea mai bună muncă a carierei lor, benzi care sunt proaspete acum. Nu fură nimeni Watchmen sau Dark Knight Returns sau Sandman de pe rafturi.

(de asemenea din ce am observat, înafara unor clasici pereni, mai vechi sau mai noi, recomandările depind deseori de ceea ce a fost citit în perioada formativă a celor care au întocmit-o. Dacă rareori va apărea ceva la fel de bun precum Watchmen sau Ronin sau Sandman; Planetary, Ex Machina etc. chiar dacă bune, nu sunt de neînlocuit în bibliotecă )

[Engineered]

Zic să începem cu un exemplu mai ușurel și poate nu chiar incitant.

Omul ăsta și-a început cariera la Marvel cu stângul, scriind în Black Panther o poveste destul de plictisitoare, poate pentru că și-a băgat și editorialul puternic coada, care nu părea să facă nimic cu arta oferită de unul dintre cei mai buni artiști care lucrează în domeniu. Însă a redresat-o destul de repede, noua poveste fiind mult mai puternică pe ambele părți a procesului creativ, iar interludiul dintre ele a demonstrat că banda se merită urmărită nu numai pentru spectacolul culorilor lui Francavilla. De asemenea a mai scris o miniserie de cinci numere Mystery Men (Într-un fel, o reîncercare reușită de a reface The Twelve), care a avut un nivel al calității destul de ridicat.

Este un pic cam grafoman, dialogul îi este construit destul de anacronic, parcă fiind scos dintr-o bandă din anii 70, însă nu neapărat într-un mod neplăcut. S-a prins cum să trateze probleme politice într-o bandă cu supereroi (adică cât mai evident și mai ridicol cu putință), iar de asemenea are un simț bunicel al pasului, al ritmului și al tonului.

Saltul calitativ de la număr la număr e motivul pentru care îl aduc în atenție, n-a făcut încă nimic care să spulbere minți, însă este posibil să se apropie.

[Engineered]

(înainte)
Francesco Franvilla e un domn(sper că-i domn) care s-a înfiltrat ușurel ușurel în lumea benzilor desenate. A început în 2006 trimițându-și schițele către diverse reviste, apoi construind paginile unor benzi destul de obscure de la Image. Până în 2008 și-a ocupat timpul lucrând la diverse benzi nu mult mai populare sau ilustrând diverse publicații, când a avut norocul să lucreze opt numere pentru Dynamite cu Matt Wagner la Zorro, ceea ce i-a ridicat un pic profilul. După o absență de câteva numere, anul următor se întoarce la revistă, însă de data aceasta ocupându-se de întreg procesul artistic, cu excepția letteringului. Deși chiar de la început s-a făcut remarcat prin modul cum stăpânea figurile, reușind să impună personajelor un ”joc” subtil însă expresiv, prin eleganța desenului și prin paginile inventive fără a fi confuze, odată ce i s-a oferit culoarea în stăpânire paginile i-au devenit mult mai curate și armonizate acum nu numai compozițional, cât și cromatic, fiind un adevărat salt în față. 2010 și l-a petrecut desenând mai mult coperte, însă în anul curent este deosebit de ocupat ajungând să lucreze atât pentru DC, în Detective Comics, cât și pentru Marvel, în Black Panther – Man Without Fear/Most Dangerous Man Alive (nu întrebați...), venind cu una dintre cele mai interesante și originale estetici văzute la cele două companii de ani buni, iar ofertele de muncă încă îl asaltează.

(după)
Cred că de la Jim Steranko nu a fost niciun artist lucrând relativ constant în benzile de gen care să se ocupe de toatalitatea procesului grafic (mai face și elemente de lettering). Poate Bill Sienkiewicz, dar nu știu în ce măsură putem să-i numim benzile ca aparținând mainstreamului, chiar dacă au personje ca Daredevil sau Elektra.

O problemă cu care se confruntă banda desenată cu supereroi, mai ales de la inovarea adusă de tehnologia digitală și de noi tehnici tipografice, e tendința către naturalism. Deja ilustrațiile ar dori să devină imagini realiste prin detaliul lor, chiar dacă nimic din ce e desenat nu poate fi considerat verosimil, însă atunci când li se adaugă și un colorit mult prea zelos, rezultatul este în cel mai bun caz mundan iar în cel mai rău, de asemenea cel mai des, repugnant. Iar tocmai de aceea artistul de față este atât de interesant.

Ilustrațiile, pe care nu le-aș numi simple, ale lui Francavilla nu numai că nu se lasă pradă excesului contemporanilor său, fiind mai mult evocative dar paradoxal oferind personaje ori spații mult mai autentice, nu sunt decât completate și împuternicite de alegerile sale în ceea ce privește culoarea folosită poate nu minimalist, însă cu o concentrare care sporește tonul scenei, având aproape o mentalitate fauvistă, capturând nu lumea exterioară, nu aspectele superficiale ale subiectelor, ci oferind o viziune a încărcăturii emoționale.

[Engineered]

[Engineered]

Majoritatea creatorilor din banda americană sunt bărbați albi care au crescut citind benzi scrise de americani albi care au crescut citind benzi scrise de evrei emigrați în SUA. Ceea ce înseamnă nu numai că influențele sunt al naibii de consangvinizate, dar și perspectivele asupra anumitor probleme sociale și tipuri de personaje derivă mai mult din stereotip decât din experiență. De aceea e interesant de văzut cum acționează un autor provenit din alt mediu, de altă etnie sau alt sex. Nu de dragul corectitudinii politice, cât de dragul împrospătării genomului artistic.

Iar atunci când în general o persoană ce aparține unei minorități (și mi se pare deosebit de trist că femeile sunt astfel considerate în mediul acesta) ajunge la cârma unei benzi mai mult sau mai puțin importante, aceasta se transformă aproape fără excepție într-o portavoce pentru expunerea într-o manieră mai mult sau mai puțin evidentă ale diferitelor probleme sociale care interesează autorul. Doamna G. Willow Wilson este unul dintre cele mai evidente exemple pentru această atitudine, dar și unul dintre cele fericite pentru că deși are o agendă reușeșete să o strecoare cu finețe în narațiune astfel încât să nu pară momente ale ””, frângând povestea. Ceea ce e un efect deosebit de plăcut, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a benzilor din mainstreamul american sunt mase amorfe apolitice care continuă să trateze din ce în ce mai mult un sistem moral intrinsec lor și din ce în ce mai puțin relevant lumii reale.

Din această capacitate a scenaristei ar trebui să rezulte evident că femeia știe să spună o poveste. Ba chiar aș plusa, zicând că știe de minune să zică o poveste. Air al său și al lui Peker a fost ultima bandă cu adevărat Vertigo de la Vertigo. Spre deosebire de adiții mai recente(sau chiar de evoluțiile celor mai vechi) în librăria editurii, față de Air nu ai cum să ai vreun dubiu că vine din același loc de unde a venit Enigma și Transmetropolitan sau Preacher. Lucrând cu un concept care doar în benzile japoneze despre profesii ar mai putea fi discutat, dar având o formulă narativă mult mai inventivă, punctată de referințe la literatura și filosofia postmodernă, în special Simulacres et Simulation, merită pe deplin descrierea făcută de Neil Gaiman și n-aș fi fost deloc mirat dacă ar fi scris pe copertă că cel ce a compus scenariul e Rushdie sau Pynchon. Aș fi pus cele câteva stângăcii pe semana trecerii într-un mediu artistic nou, sau pe tensiuni editoriale.

În afară de prea repede oprita Air a scris și Cairo, un roman grafic, alături de același Peker, unde reușește să spună o poveste de aventuri extrem de energică pe fondul tensiunilor din orientul apropiat,fără a avea cine știe ce pretenții moralizatoare, și scrie Mystic pentru Marvel. Despre această din urmă trebuie să zic că este singura bandă serializată față de care Lucia nu numai că a arătat interes, dar despre care mă întreabă săptămână de săptămână. De fapt, e singura bandă despre care mă întreabă... A mai scris niște chestii la DC, dar dintre care nu recomand decât Vixen: Return of the Lion, iar asta mai mult pentru arta lui CAFU.

[Engineered]

S-o simțit de parcă am dat afară o piatră de rinichi.